Cuvânt la Duminica a XXII-a după Pogorârea Sfântului Duh

 „Era un om oarecare bogat, și se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Și era un sărac oarecare, anume Lazăr, care zăcea înaintea ușilor lui plin de bube. Și poftea să se sature din fărâmițările care cădeau din masa bogatului; și câinii venind, lingeau bubele lui” (Luca 16, 19-21)

Prin această pildă, Hristos voiește să ne învețe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, și totuși nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neașteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare și nici o neîndemânare în viață, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârșitul ce l-a ajuns, și încă mai dinainte, din disprețul său către săraci. Căci el n-a fost fără milă numai către cel ce zăcea înaintea ușii lui, ci către toți.

Dacă el nu s-a milostivit asupra unui om, care de-a pururea zăcea înaintea porții lui și înaintea ochilor lui, pe care în fiecare zi trebuia să-l vadă nu numai o dată, sau de două ori, dacă el, zic, nu se milostivea asupra acestui om care suspina sub o patimă așa de grea și într-o sărăcie așa de mare, care întreaga sa viață a târât-o într-o ticăloșie așa de mare și într-o durere așa de amarnică, cum se va fi milostivit el asupra altuia?

Dacă el a trecut în prima zi pe lângă Lazăr, totuși, ar fi trebuit a doua zi să simtă compătimire; și dacă și de această dată iarăși a trecut cu vederea, ar fi trebuit ca măcar a treia zi, sau a patra zi, ori în zilele următoare să se fi mișcat, dacă n-ar fi fost mai cumplit decât o fiară sălbatică, însă el nu simțea nimic din toate acestea, ci era mai crud și mai neînduplecat decât judecătorul acela din Evanghelie, care nici de Dumnezeu, nici de oameni nu se temea (Luca 18, 4).

Pe acesta, oricât de cumplit și sălbatic era, totuși l-a îndemnat spre milă plângerea cea stăruitoare a văduvei, și rugămintea ei l-a mișcat spre ascultare; la îmbuibatul cel bogat, și acestea au rămas zadarnice. Și totuși, rugămintea lui Lazăr era mai lesne de împlinit. Văduva căuta ajutor contra vrăjmașului ei, dar acesta voia numai ca cineva să-i potolească foamea și să nu fie nebăgat în seamă. Aceea era împovărătoare prin strigătele ei; acesta, dimpotrivă, se arăta înaintea bogatului totdeauna în tăcere, și o astfel de liniștire trebuia să miște o inimă oricât de împietrită.

Când cineva ne necăjește, adeseori, noi ne supărăm, dar când vedem că cei nevoiași se arată înaintea noastră într-o adâncă tăcere, nu zic nici o vorbă, și deși nu sunt ascultați, totuși nu se supără, ci pururea ni se arată tăcând, atunci noi, chiar de am fi mai nesimțitori decât pietrele, totuși suntem mișcați de covârșirea unei astfel de răbdări.

Pe lângă acestea, însăși fața lui Lazăr, cea istovită de foame și de boala cea îndelungată, trebuia să deștepte compătimirea. Dar toate acestea împreună n-au putut să înmoaie pe acel neomenos.

Cea dintâi patimă a lui era nesimțirea și o lipsă de dragoste, care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe alt lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alții să se istovească de foame. Și iarăși, nu este totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori și a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, și prin necontenita vedere a ticăloșiei lui a nu te mișca spre compătimire și milă. Și iarăși, nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare și în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun și de o continuă fericire, își închide inima și nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocotește pe alții care sunt chinuiți de foame.

Încă să mai știți și asta: Cineva, deși a fost oarecând aspru, când îi mergea bine se făcea mai blând și mai prietenos, însă îmbuibatul acela, prin fericirea sa, tot nu s-a făcut mai blând, ci a rămas fiară sălbatică, ba încă a covârșit sălbăticia și răutatea oricărei fiare.

Dar pe când înrăutățitul și nemilostivul se îndulcea de toată îndestularea, dreptul și îmbunătățitul se afla în cea mai mare ticăloșie. Faptul că Lazăr era drept, îl arată și sfârșitul său, dar și înainte de sfârșit – răbdarea sa în nenorocire. Nu vi se pare, oare, că vedeți toate acestea înaintea ochilor voștri? Corabia bogatului era plină de mărfuri și plutea cu vânt bun. Dar nu vă mirați, ea mergea spre sfărâmare, căci încărcătura nu se făcuse înțelepțește.

Să mai numesc încă și altă meteahnă a bogatului? Îmbuibarea cea de toate zilele. Și aceasta este o meteahnă grozavă, nu numai în timpul de față, când noi suntem obligați de înțelepciunea creștinească, ci încă din timpurile cele vechi, înainte de arătarea Domnului.

Proorocul Amos zice: „ Vai celor ce dorm pe paturi de fildeș și se dezmiardă în așternuturile lor” (Amos 6, 4). Poate veți zice că numai a dormi pe un pat împodobit și luxos nu este o moliciune de neiertat!

Celelalte păcate, totuși, au ca urmare a lor oarecare îndulcire, de pildă beția, îmbuibarea și lăcomia după averi, dar dormitul pe paturi de fildeș ce îndestulare aduce? Se face, oare, prin aceasta somnul mai plăcut și mai dulce? Dimpotrivă, acest lux, dacă vom gândi drept, ne este chiar împovărător. Adică, dacă vei gândi că, pe când tu dormi într-un pat luxos, un frate nu are nici măcar o bucățică de pâine să mănânce în tihnă și poate că tremură și înțepenește de frig pe gerul cel mai aspru, în mijlocul nopții, într-un culcuș vârtos acoperit cu paie, oare conștiința nu te va mustra și nu te va dojeni pentru această nepotrivire?

Voiești să vezi un pat cu adevărat luxos, patul primului și celui mai slăvit rege a cărui laudă răsună în toată lumea până astăzi? Să-ți arăt patul lui David. Dar cum era împodobit acela? Nu cu aur și cu argint era împodobit, ci cu lacrimile pocăinței, precum el însuși spune, când zice: „ Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). El era presărat cu lacrimi, ca și cu niște mărgăritare. Socotește sufletul lui cel iubitor de Dumnezeu! Fiindcă ziua el avea atât de multe griji ale domniei, pentru căpetenii, pentru supuși, pentru război și pace, pentru treburile statului și cele casnice, pentru relațiile cu cei de aproape și cu cei de departe, de aceea el, timpul întru care alții se dau somnului, îl întrebuința la mărturisirea păcatelor sale, la rugăciune și lacrimi. Când toți se odihneau și dormeau, el singur petrecea cu Dumnezeul său și îi spunea păcatele sale cu durere și cu lacrimi.

Un astfel de pat trebuie să-ți gătești ție, căci cel împodobit cu aur și cu argint întețește numai zavistia oamenilor și mânia lui Dumnezeu; iar astfel de lacrimi, ca ale lui David, sting focul iadului.

Nimic nu este mai vătămător decât desfătarea. Ascultă ce zice Moise despre dânsa: „Îngrășatu-s-a iubitul, lățitu-s-a și s-a întărit, și acum lovește cu piciorul ca un cal” (Deuteronomul 32, 15). El nu zice că iubitul s-a depărtat, ci că a lovit cu piciorul, spre a arăta semeția și împotrivirea lui. Și în alt loc zice: „Când mănânci și te saturi, nu uita pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 11, 15-16). Adică desfătarea face pe om uitător.

De aceea, iubitule, când șezi la masă, adu-ți aminte că după mâncare trebuie să mulțumești lui Dumnezeu, și pentru aceasta satură-te cu cumpătare, ca să fii în stare a pleca genunchii și a striga către Dumnezeu. Nu vedeți cum dobitoacele care poartă poveri, îndată ce ies de la iesle, unde și-au luat ospățul, numaidecât apucă drumul și fac slujba lor? Dar tu, oare, după ospăț trebuie să fii nedestoinic de lucru? Dar atunci tu ai fi mai disprețuit decât dobitocul care poartă sarcinile. Pentru ce? Pentru că trebuie să fim mult mai treji decât dobitoacele, pentru că timpul de după masă este un timp de rugăciune. După cină trebuie să ne întoarcem nu la pat, ci la rugăciune.

Dar să ne întoarcem iarăși la îmbuibatul cel bogat și la Lazăr cel sărac. Bogatul trăia în păcat și în desfătare în toate zilele și se îmbrăca luxos, dar prin aceasta și-a gătit o pedeapsă încă și mai mare, un foc încă și mai aprins, o judecată neîmblânzită și o răzbunare neîmpăcată. Iar săracul zăcea înaintea porții lui, fără a se necăji și supăra și fără a huli. El nu zicea în sine, ca mulți alții: „Ce este aceasta? Acest om păcătos, cumplit și nemilostiv are toate cu prisosință, este cruțat de necazul și de nenorocirea care ajung pe tot omul și gustă o plăcere cu totul netulburată. Eu nu am nici măcar hrana trebuincioasă, pe când la el, care întrebuințează averea sa pentru lingușitori și pentru măgulitori și pentru vin, toate curg ca un pârâu. Eu zac aici istovit de foame, spre batjocura și râsul celor ce mă văd. Este, oare, pronie? Domnește dreptatea în lucrurile omenești?”. El nu zicea, nici nu cugeta nimic din toate acestea. De unde vedem noi aceasta? Dintru aceea că l-au înconjurat îngerii și l-au dus în sânul lui Avraam. Iar dacă el ar fi hulit, nu ar fi fost părtașul unei astfel de cinste.

De obicei, se vorbește numai despre sărăcia lui Lazăr, eu însă voi arăta că el a suferit nouă feluri de pătimiri, nu spre pedeapsa sa, ci spre proslăvirea sa, căreia, în adevăr, s-a și făcut părtaș.

Înainte de toate, sărăcia este ceva aspru, precum știu toți cei ce o cunosc din cercare. Nici un cuvânt nu poate rosti ticăloșia ce o suferă cei săraci, care nu au înțelepciunea creștinească. Dar Lazăr nu era apăsat numai de sărăcie, ci încă cuprins și de boală, și încă de o boală neobișnuit de mare. Vezi cum Sfânta Scriptură arată că amândouă suferințele ajunseseră treapta cea mai înaltă? Că sărăcia întrecea pe toate celelalte sărăcii se arată prin cuvintele, că el nu numai o dată ar fi dorit să mănânce fărâmăturile ce cădeau de la masa bogatului, ci de multe ori. Iar că și boala ajunsese la el cea mai înaltă treaptă se vede din cuvintele „că și câinii lingeau rănile lui”.

Deci, dacă fiecare din aceste două rele este nesuferită și grozavă, cum cineva, nefiind de oțel sau de fier, poate să le sufere pe amândouă întrunite? Sunt mulți bolnavi, dar ei, totuși, au hrana trebuincioasă; alții, deși sunt foarte săraci, dar totuși se bucură de o bună sănătate. Una slujește spre ușurarea celeilalte.

Dar poți tu să-mi numești pe cineva care a fost așa de sărac și așa de bolnav ca Lazăr și, pe lângă acestea, încă tot așa de părăsit? Un altul, care nu are nimic și nu capătă nimic de la casnicii săi, totuși, când el zace în uliță, poate afla compătimire de la cei ce îl văd. La Lazăr, însă, amândouă aceste suferințe erau încă mai aspre, căci el se vedea părăsit de toți, și însăși această părăsire a fost mai amarnică, prin aceea că el zăcea la poarta unui om bogat.

Dacă el ar fi zăcut într-un loc singuratic, și suferințele lui ar fi rămas nebăgate în seamă, aceasta nu l-ar fi durut așa tare. Depărtarea de oameni l-ar fi învățat răbdarea. Dar zăcând în apropiere de așa mulți bețivi și îmbuibați, și neavând de la nimeni nici cel mai mic ajutor, simțirea durerilor și mâhnirea trebuiau să se aprindă mai tare și mai mult. Căci așa suntem noi: lipsa celor ce ar putea să ne ajute nu ne îngrozește așa tare, ca atunci când ei, fiind de față, nu vor să ne întindă mâna. Și această durere a pătimit-o Lazăr. Nu era nimeni care să-l mângâie cu cuvântul, nimeni cu fapta, nici un prieten, nici o rudă, nimeni dintre cei ce-l vedeau, căci toată casa bogatului era necucernică și pierdută.

Durerea lui se mărea încă prin aceea că el vedea înaintea ochilor săi pe alții fericiți. Și aceasta nu pentru că el ar fi fost pizmaș și răutăcios, ci pentru că firea omenească așa aduce cu sine, că noi, la fericirea altora, mai tare simțim propria noastră nenorocire.

La bogatul acela mai era încă o împrejurare, care pe Lazăr trebuia să-l atingă mai simțitor, căci nu numai când el asemăna fericirea aceluia cu nenorocirea sa, trebuia mai tare să o simtă pe a sa, dar și mai mult când gândea că acel cumplit și nemilostiv era fericit întru toate, pe când el, cu toate faptele sale cele bune, cu toată dreptatea sa, trebuia să sufere atât de multe rele. încă și aceasta deștepta într-însul o tulburare nemângâiată.

Dacă bogatul ar fi fost un om cucernic, drept, destoinic și îmbunătățit, Lazăr nu s-ar fi tulburat atât; dar fiindcă acela trăia întru păcat și se suise la cea mai înaltă treaptă a necucerniciei, arăta atâta lipsă de iubire, era nerușinat și fără milă ca o piatră, și, cu toate acestea se îndulcea de o astfel de fericire, gândește cât de firește este, ca sufletul săracului trebuia să se fi acoperit de valuri noi! Închipuiește-ți, ce trebuie să fi fost în sufletul lui Lazăr, când el vedea pe lingușitori, pe măgulitori și pe slugi suindu-se și coborându-se, intrând și ieșind, alergând, strigând, bând, dănțuind și întru toate desfătându-se!

Se părea că tocmai de aceea venise Lazăr înaintea porții bogatului, pentru ca să fie martor al plăcerii și fericirii altora; se părea că el anume pentru aceea trebuia să trăiască mult, pentru a putea simți nenorocirea sa întru toată mărimea ei, și era ca și cum ar fi suferit sfărâmarea corăbiei chiar la liman, și ca și cum ar fi trebuit să se chinuiască de cea mai cumplită sete la marginea unui izvor.

Vă voi numi și un alt rău de care suferea Lazăr. El nu vedea vreun al doilea Lazăr. Adică, de am fi noi apăsați de mii. de rele, totuși, privind la Lazăr, putem afla oarecare mângâiere și odihnă. Căci a vedea un tovarăș la nenorocire, aduce multă odihnă celui ce suferă. Dar Lazăr nu vedea pe nimeni care să pătimească asemenea cu dânsul; ba încă el nu putea măcar să audă povestind, că cineva, chiar în timpurile cele vechi, ar fi răbdat așa de mult ca dânsul. Iar aceasta este îndeajuns spre a posomorî și întrista sufletul său.

Se mai adaugă la aceasta al optulea rău, și anume că oamenii cei fără minte atacau numele lui cel bun. Mulți sunt obișnuiți, când văd pe cineva în nevoie și în boală și în cea mai mare ticăloșie, că nu mai au despre acesta o părere bună, și socotesc suferința lui, ca o urmare a răutății lui. Dacă acest om, zic ei, ar fi fost plăcut lui Dumnezeu, El nu l-ar fi lăsat să se istovească în nevoie și în ticăloșie.

Așa s-a întâmplat cu Iov și cu Pavel. Către Iov ziceau prieteni săi: „Dacă tu ai fi făcut bine, nu ai suferi această nenorocire; dar acum tu ești pedepsit pentru păcatele și încălcările de lege ale tale”. Și aceasta mai mult decât toate îl dureau pe dreptul Iov (Iov, cap. 4). Încă și asupra lui Pavel gândeau cu răutate barbarii, când au văzut vipera atârnată de brațul lui și îl socoteau ca cel mai mare nelegiuit, precum se vede din cuvintele lor: „Desigur că ucigaș este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deși a scăpat din mare” (Fapte 28, 4).

De aceea, noi trebuie să judecăm cuminte și să nu zicem: „Dacă Dumnezeu l-ar fi iubit pe acesta, nu l-ar fi lăsat întru sărăcie”. Dimpotrivă, tocmai acesta este un semn al dragostei lui Dumnezeu către dânsul, „ Căci pe care Dumnezeu iubește, pe acela îl ceartă, și bate pe tot fiul pe care-l primește” (Evrei 12, 6). Și în alt loc se zice: „Fiule, când voiești să slujești lui Dumnezeu, gătește sufletul tău spre ispite, pleacă inima ta și fii statornic” (Sirah 2, 1).

Spune-mi, când tu vezi pe un căpitan de tâlhari dând târcoale drumurilor, pândind pe călători, răpind tot ce găsește, ducând în peșterile sale și aur și argint, închizând acolo turme întregi, și prin jafurile sale posedând multe veșminte și slugi, spune-mi, îl vei socoti, oare, ca pe un om fericit pentru bogăția lui, sau mai vârtos îl vei socoti nenorocit pentru viitoarea pedeapsă? El încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nici nu este aruncat în temniță, nu este încă pârât, nici osândit; dimpotrivă, el încă trăiește întru desfătare, îmbuibare și prisosință. Totuși, noi nu îl fericim pentru îndestularea lui cea de față, ci îl socotim nenorocit pentru viitor și pentru cele ce-l așteaptă.

Deci, la fel trebuie să zicem noi și despre bogații cei răpitori și nedrepți, căci ei sunt furi care pândesc drumurile, jefuiesc pe trecători și ascund avutul altora în cămările lor ca în niște peșteri subpământene.

Așadar, să nu-i socotim fericiți pentru starea lor cea de față, ci foarte nenorociți pentru viitor, pentru acea judecată înfricoșată, pentru acea dare de seamă neînlăturată, pentru întunericul cel mai dinafară care are să-i cuprindă. Pe lângă aceasta, furii adeseori scapă din mâinile oamenilor, dar din fața lui Dumnezeu aceasta nu se poate întâmpla; nimeni nu se poate feri de hotărârea judecății Sale, ci toți cei ce trăiesc în lăcomia de avere și în pofta răpirii se vor osândi de Dânsul la acea pedeapsă veșnică, ca și bogatul din Evanghelie.

Dar chiar și în această lume, păcătoșii nu sunt fericiți, căci ei, și aici sunt pedepsiți, înainte de a fi trași la pedeapsa cea de dincolo. Nu-mi zice mie: „Acela ține o masă costisitoare, poartă haine de mătase, are un cârd de slugi și fiecare trebuie să-i dea loc de cinste”. Mai vârtos descoperă tu conștiința lui și vei afla în ea un mare freamăt de păcate, o necontenită frică, furtună și groază, vei vedea cum mintea, ca într-o sală de judecată, se suie pe scaunul cel împărătesc al conștiinței, stă acolo ca un judecător, cheamă gândurile, ca pe niște călăi, spre a pedepsi sufletul pentru păcatele sale, și strigă cu glas înfricoșat, măcar că nimeni nu bagă de seamă, nici nu înseamnă toate acestea, decât numai Dumnezeu și păcătosul.

Preacurvarul, de pildă, fie el de o mie de ori bogat și nepârât de nimeni, totuși nu încetează a se pârî lăuntric el însuși pe sine. Plăcerea durează numai un timp scurt, iar durerea rămâne, împreună cu frica și tremurul, bănuiala și supărarea. El tremură de toată umbra, chiar de slugile sale, de cei care știu sau nu păcatele sale, de femeia pe care el a necinstit-o și de bărbatul pe care el l-a batjocorit. Poate să se ducă unde voiește, el pururea poartă cu sine conștiința sa, ca pe un pârâș amarnic, se osândește pe sine însuși și nici un moment nu poate afla odihnă. Ori în pat, ori la masă, la târg, în casă, ziua și noaptea și chiar în visuri, păcatele sale îi fâlfâie pe dinaintea ochilor. El trăiește pe pământ ca și Cain, tânguindu-se și tremurând; și fără ca cineva să vadă, el poartă în inima sa un foc arzător. Tot așa se întâmplă cu hrăpăreții și cu cămătarii, tot așa cu bețivii și, în scurt, cu toți cei ce viețuiesc în păcate.

Acum, iubiților, să ținem minte toate cele zise până acum și să nu fericim pe cei bogați, ci pe cei cu fapte bune; să nu socotim nenorociți pe cei săraci, ci pe cei păcătoși; să nu ne uităm la cele de față, ci la cele viitoare; să nu ne oprim la haina cea dinafară, ci la conștiință, și năzuind la bucuria ce iese din dreptate și din fapta cea bună, să urmăm lui Lazăr, oricum am fi noi, săraci sau bogați. Căci nu una sau două, ci multe încercări ale faptei bune a suferit el, anume: sărăcia, boala, părăsirea; și apoi, el toate acestea le-a suferit fără să fi fost mângâiat de cineva, înaintea unei case care ar fi putut nimici cu totul ticăloșia lui. Pe lângă acestea, se adaugă și faptul că, pe cel ce nu avea milă de dânsul, îl vedea trăind în toată desfătarea, și nu numai în desfătare, ci și în păcate și fără grijă. El nu se putea mângâia nici cu un alt Lazăr, și, pe lângă acestea, pentru nenorocirea lui avea și în popor nume rău.

Însă toate acestea el le-a răbdat nu două sau trei zile, ci întreaga sa viață; totdeauna a trebuit să se vadă pe sine în ticăloșie, iar pe bogat în fericire.

Deci, cum ne vom dezvinovăți noi, când el atât de multe rele, deodată, le-a purtat cu așa mare tărie, iar noi nu voim a răbda nici măcar jumătate dintr-însele? Tu nu poți să-mi arăți pe nimeni, nici să numești pe cineva care să fi răbdat așa de multe și așa de mari pătimiri. De aceea l-a pus și Hristos ca model, pentru ca noi înșine, când cădem în vreo nenorocire, să vedem în el o nenorocire încă mai mare, și să putem trage bărbăție și mângâiere din înțelepciunea și răbdarea lui. Pentru toți pătimitorii din toată lumea el este ca un dascăl, și îi întrece pe toți cu mărimea suferinței.

Pentru aceea, mulțumind lui Dumnezeu Cel plin de dragoste, să ne folosim din povestirea biblică. Acasă, în târg și pretutindeni, ea trebuie să fie în pomenirea noastră, și înțelegerea ei cea bogată să o primim cu râvnă înlăuntrul nostru, pentru ca noi, atât curgerea vieții de față să o petrecem fără întristare, cât și bunurilor viitoare să .ne putem face părtași. Iar acestea, fie ca Dumnezeu să ni le dea, după harul și milosârdia Sa, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin.