Pilda Sfântului Martinian: „Focul care stinge focul”
Sfântul Martinian trăia în pustiu, retras în rugăciune, când o femeie pe nume Zoe, îndemnată de gânduri rele și de un pariu făcut cu niște prieteni, a venit la chilia lui într-o noapte furtunoasă, cerând adăpost. Martinian, primind-o din milostenie, s-a trezit în fața unei ispite uriașe: femeia s-a schimbat în haine scumpe și a început să-l ademenească, încercând să-l convingă să părăsească viața de nevoință.
Simțind că inima începe să-i șovăie și că "focul" ispitei se aprinde în el, Martinian a recurs la un gest radical pentru a se trezi:
- Jertfa: A ieșit afară, a adunat vreascuri și a aprins un foc mare.
- Alegerea: S-a descălțat și a pășit cu picioarele goale direct în flăcări.
- Cuvântul: În timp ce ardea, și-a spus sieși: „Dacă poți, Martiniane, să rabzi focul acesta trecător, atunci te vei putea preda și focului celui veșnic al iadului.”
Văzând durerea lui cumplită și tăria credinței sale, femeia s-a îngrozit și s-a căit pe loc. Ea nu doar că a încetat ispita, dar a cerut iertare și, ulterior, s-a călugărit, devenind ea însăși o sfântă (Sfânta Zoe).
Ce învățăm din această pildă?
- Paza minții: Ispita nu trebuie combătută prin dialog, ci prin acțiune hotărâtă.
- Biruința prin pocăință: Gestul lui Martinian nu a salvat doar propriul suflet, ci a adus și salvarea celei care venise să-l piardă.
- Perspectiva: Sfântul a comparat plăcerea de o clipă cu suferința veșnică, folosind o durere fizică mică (focul de lemne) pentru a evita o durere spirituală imensă.
„Dacă te arde focul ispitei, adu-ți aminte de focul cel neînserat.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu