Cuvânt la Duminica a IX-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credința noastră în pronia Dumnezeiască

Viața noastră pe pământ este plină de tulburări și traiul nostru plin de frământări și de neliniște. Acesta este adevărul, iubiții mei! Dar totuși, nu acesta ne face pe noi nenorociți. Nenorocirea noastră vine mai vârtos de acolo, că aceste neliniștiri și tulburări, care s-ar putea sau micșora sau a le răbda fără supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăția noastră, și așa toată viața o petrecem cu o permanentă tristețe.

Unul se tânguiește de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de gospodăria sa și de copiii săi, altul că n-are copii. Vezi acum cât de departe merge nebunia?

Noi nu ne tânguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru lucruri potrivnice unul altuia. Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tânguirilor noastre, noi n-am putea să ne plângem asupra celor dimpotrivă.

Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare și nesuferit, atunci bogatul niciodată n-ar putea să se tânguiască.

Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna mulțumiți cei care au copii mulți.

Dacă cârmuirea treburilor publice ale unei cetăți sau ale unui stat, ocuparea locurilor de cinste și stăpânirea multor supuși ar fi în sine un bun vrednic de dorit, atunci viața singuratică, care se petrece în toată liniștea, ar trebui înlăturată și urâtă de toți.

Acum însă, când noi vedem că cei bogați se tânguiesc ca și cei săraci, ba încă adeseori mai mult decât aceștia, dregătorul cel mai mare întocmai ca și cel supus, și tatăl multor copii la fel ca cel fără copii, atunci să socotim că nu lucrurile în sine sunt pricinile tânguirilor omenești, ci însuși oamenii trebuie să fie vinovați, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările și cu poziția lor și nu știu a scăpa de supărările lor.

Neliniștile și tulburările vieții nu vin așadar din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac în noi înșine și în alcătuirea duhului nostru.

Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni din toate părțile, noi vom fi ca într-un liman liniștit și sigur.

Și de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi totuși vom fi asemenea celor cu corabia stricată.

Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic, voinic, oricât de mult s-ar lupta cu schimbările vremii rele și cu altele, el totuși va rămâne nu numai sănătos, ba încă prin deprinderea și obișnuința cu vremea rea, se va face mai tare și mai sănătos. Iar dacă cineva are un trup slab, poate fi vremea cea mai frumoasă, el totuși nu se va afla bine, fiindcă el, din pricina slăbiciunii sale, suferă dureri și la aerul cel mai curat.

Tot așa vedem noi și la mâncăruri. De avem un stomac tare și puternic, orice am mânca, fie chiar lucruri grele și greu de mistuit, stomacul cel puternic totuși le va preface în suc curat și va birui însușirea cea rea a mâncării. Iar dacă puterea stomacului este slăbită și betejită, poți să-i dai bucatele cele mai bune, el le va strica și va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea rea a lui strică bunătatea oricărei mâncări.

De aceea, iubiților, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm vinovăția asupra lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lângă rană încă o rană. Nici să însușim cârmuirea lumii la duhurile cele rele și să credem că nu este pronie dumnezeiască, ci întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula, neorânduiala și confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuși, ci în mintea sau duhul cel bolnav.

Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfățișeze de mii de ori ordinea în lume, până ce el nu va birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea ordine sau rânduială a lumii nu o va băga în seamă.

Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta și nu va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos și tare, chiar și seara va putea conduce trupul cu siguranță și fără împiedicare.

Tot așa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea ordine și frumusețe chiar și acolo unde se pare a fi dezordine și confuzie.

Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că și acolo a descoperit multă dezordine și confuzie. Iar cum că aceasta așa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel vechi și din cel nou.

Cât de mulți suferă sărăcia foarte ușor, și pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul! Dimpotrivă, cât de mulți sunt care trăiesc în bogăție și prisosință, și totuși nu mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Îl hulesc! Cât de mulți se tânguiesc asupra proniei dumnezeiești, măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cât de mulți, fără a fi vinovați, și-au petrecut viața în temniță, unde, în toată ticăloșia aceea, au fost mai veseli decât alții care duceau o viață fără frică și în toată siguranța?

Așadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem în lume dezordine și nenorocire, sau fericire și ordine.

De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am ști nimic despre neorânduială, confuzie și rău, chiar dacă treburile vieții noastre s-ar întoarce în sus și în jos mai cumplit decât un vârtej mare.

Spune-mi, pentru ce a mulțumit Pavel lui Dumnezeu?

El era unul dintre cei ce au viețuit mai bine și au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub soare nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit și de răbdat mai multe decât dânsul, însă, măcar că el vedea mulți păcătoși viețuind în bună stare și în prisosință și îndulcindu-se de toate bunurile, totuși, el mulțumea Dumnezeului său și îndemna și pe alții a face aceasta. La el uitați-vă, iubiților!

Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici și totuși rămâne nepedepsit, cum îi curg din toate părțile banii și avuția, cum toți îl cinstesc și îl măgulesc, pe când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, și supărarea, clevetirea și răutatea te chinuiesc, totuși, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci privește la Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziție.

Deșteaptă duhul tău, vino-ți în fire și nu cădea în descurajare.

Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socotește pe prietenul sau pe vrăjmașul lui Dumnezeu, ci când vezi un om care trăiește cu înțelepciune, liber de patimi, și care năzuiește la cucernicie, pe acela să-l fericești și să-l socotești fericit, chiar de ar fi încătușat cu mii de legături, chiar de ar avea statornicită locuința sa într-o temniță, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici, chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este fericit chiar de i s-ar scoate ochii, și chiar atunci când ar fi aruncat în foc și trupul său s-ar omorî cu încetul.

Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducând o viață luxoasă și păcătoasă, și chiar de s-ar îndulci de toată cinstea cea pământească, de ar ședea și pe un tron împărătesc, împodobit cu coroană și îmbrăcat în porfiră și domnind peste toată lumea, totuși, trebuie să-l tânguiești și să-l socotești nenorocit pentru păcatele sale.

Un om cu aceste însușiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.

Oare, ce-i folosește lui toată avuția și bogăția sa, dacă el în fapta bună este cel mai sărac decât toți?

Ce-i folosește lui a domni peste așa de mulți, dacă el nu poate domni peste sine și poftele sale?

Când vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de picioare, ori de amețeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim pe acest om și îl socotim nenorocit, oricât de bogat ar fi. Astfel, cu cât el este mai bogat, cu atât ni se pare mai nenorocit, căci simțul durerii este mai mare atunci când cineva ar trăi în prisosință.

Pe cine sărăcia îl oprește de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mângâierea trebuitoare; cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările și numai boala îl oprește de la acestea, acela suferă cu atât mai mult durerea. Nu ar fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti nenorocit pe cel căzut în vreo boală trupească, chiar când el este bogat, iar pe cel bolnav cu sufletul -pentru că sufletul este cel mai înalt și mai prețios – a-l socoti fericit pentru bani, sau pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru oricare din bunurile pe care el nu poate să le ia cu sine în cealaltă lume și care adeseori ne părăsesc încă înainte de sfârșitul acestei vieți?

Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de neliniște și de tulburare?

Pentru niște lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui Dumnezeu; pentru niște lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia și cârmuirea dumnezeiască a lumii!

Dacă ei ar ști că în această viață nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăția, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, și nimic în viața aceasta nu este rău cu adevărat, decât numai păcatul și răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obișnuit se numesc nenorocire; dacă ar ști aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel pe care trebuie să-l jelească, și nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l fericească.

Pentru un trup bine hrănit, pentru o mâncare bogată și pentru mult somn să-l fericești pe un om, ar fi ca și cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci doar îndestularea dobitocului stă în aceste lucruri. Dar chiar și pentru multe din dobitoace traiul cel bun și trândăvia sunt pierzătoare.

Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar și pentru dobitoacele cele fără de minte, a căror îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni, a căror vrednicie constă în noblețea sufletului, să socotim aceste lucruri ca niște preferințe, și nu mai vârtos să ne rușinăm de cer și de îngeri, care sunt înrudiți cu sufletul nostru? Nu te rușinezi tu de însușirea și de chipul propriului tău trup?

Dumnezeu nu ne-a dat același chip al trupului ca și al dobitoacelor celor fără de minte, ci un altfel de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte și nemuritor.

Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pământ, iar ochiul tău, omule, l-a înfipt în cap, ca în vârful unei întărituri?

Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuință să se uite în sus la cer, cu care nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la Dumnezeu și de la fire legea, ca mai întâi de toate să te uiți în sus?

Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe când al dobitoacelor l-a întors spre pământ? Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăși pe acel temei? Nu prin această alcătuire îți dă ție învățătură că nu trebuie să ai legătură cu pământul și să nu te lipești de cele pământești?

Așadar, să nu fim vânzătorii nobleței noastre, nici să ne pogorâm la nedestoinicia dobitocului, ca să nu zică și de noi Sfânta Scriptură: „Omul în cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).

Căci a pune fericirea în traiul cel bun, în bogăție și în mărire, îndeobște în bunurile pământești, nu se cuvine oamenilor care își cunosc noblețea, ci se potrivește numai celor care s-au asemănat cu dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească și în această priveliște sfântă să fie astfel de oameni!

De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, și cu acesta, ca și cu un cuțit, să tăiem patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori și să aducem roade bune, timpurii, care să se păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste, și nouă viața cea veșnică.

De care, fie ca toți să ne împărtășim, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.