Veșmântului de Aur: Milostenia ca Liturghie a Inimii

 

​În vremea în care foametea cuprinsese Ierusalimul, iar ulițele cetății erau pline de oameni care strigau după o fărâmă de pâine, Sfântul Chiril privea cu durere la cămările goale ale arhiepiscopiei. Dăruise deja tot ce avea: banii săi, hrana sa și puținele haine de schimb.

​Într-o dimineață, intrând în veșmântăria bisericii, ochii i-au căzut pe un veșmânt neasemuit de frumos, țesut cu fir de aur, dăruit de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Era o podoabă destinată doar celor mai mari sărbători. Sfântul s-a oprit și a cugetat: „Ce folos are acest aur pe umerii mei, când mii de 'icoane vii' ale lui Hristos pier de foame la poarta bisericii? Nu este oare omul cel mai de preț odor al lui Dumnezeu?”

​Fără să stea pe gânduri, a vândut veșmântul prețios și vasele de aur, cumpărând care întregi cu grâu pentru popor. Când dușmanii săi l-au pârât că a „risipit” averea bisericii, Sfântul Chiril a răspuns cu o pace adâncă:

​„Podoaba bisericii nu stă în ziduri sau în stofe scumpe, ci în sufletele salvate. Mai bine să rămână altarul sărac în aur, dar să fie bogat în oameni vii care să-I mulțumească lui Dumnezeu.”