Pilda despre „Argintul care deschide Cerul”

 

​Se povestește în Limonariu că, pe când Sfântul Sofronie și dascălul său, Ioan Moschu, se aflau în Alexandria, au cunoscut un bătrân pustnic care trăia într-o peșteră. Acest bătrân le-a istorisit o întâmplare despre un negustor foarte bogat, dar și foarte mândru, care credea că prin averea sa poate cumpăra orice, chiar și bunăvoința lui Dumnezeu.

​Acest negustor dăruia sume uriașe bisericilor, însă o făcea cu trufie, vrând ca numele său să fie strigat în gura mare. Într-o zi, a mers la un avvă (un părinte duhovnicesc) și i-a zis:

— „Părinte, am dat atâta aur săracilor, încât cred că locul meu în Rai este deja pregătit lângă sfinți.”

​Bătrânul, luminat de Duhul Sfânt, i-a răspuns printr-o pildă pe care Sfântul Sofronie a prețuit-o enorm:

— „Fiule, a fost odată un om care a vrut să intre în cetatea împăratului. A ajuns la poartă cu un sac mare de argint, dar poarta era încuiată. A bătut, iar străjerul l-a întrebat: «Cu ce drept vrei să intri?». Omul a răspuns: «Am adus plată bogată!». Străjerul s-a uitat la argint și a văzut că monedele erau pline de rugină și noroi. Rugina era mândria sa, iar noroiul era dorința de laudă. Străjerul i-a spus: «Împăratul nu primește bani murdari, ci doar inimi curate».”

​Negustorul a înțeles atunci că milostenia făcută cu mândrie își pierde valoarea. Sfântul Sofronie a învățat din această pildă că fapta bună este „moneda” vieții veșnice doar dacă este „spălată” în apa smereniei.