Pătimirea celor doisprezece Sfinți Mucenici din Cezareea
Pamfil preotul, Valent diaconul, Pavel, Porfirie și însoțitorii lor
Acești doisprezece sfinți mucenici s-au învrednicit nu numai de darul mărturisirii, ci și de simbolismul numărului apostolic, pătimind pentru Hristos în Cezareea Palestinei în timpul Marii Persecuții declanșate de împăratul Dioclețian (303–311 d.Hr.).
Grupul celor trei: Stâlpii credinței din Cezareea
Conform cronicarului Eusebiu de Cezareea, cel dintâi între ei a fost Sfântul Pamfil, presviterul cetății. Originar din Beirut, Pamfil era un învățat renumit, cel care a îngrijit faimoasa Bibliotecă din Cezareea și a corectat textele Sfintei Scripturi. Alături de el au stat:
- Valent, diaconul bisericii din Elia (Ierusalim), un bătrân venerabil care cunoștea Scripturile pe de rost.
- Pavel, un creștin din Iamnia, care purta deja pe trup semnele unei arderi anterioare pentru credință.
Aceștia trei au îndurat doi ani de temniță sub guvernatorul Urban, fiind scoși la judecată abia după venirea noului ighemon, Firmilian.
Grupul celor cinci: Tinerii egipteni și cetatea cerească
În data de 16 februarie 309 d.Hr., acestora li s-au alăturat cinci tineri egipteni care îi însoțiseră pe mărturisitorii trimiși la minele din Cilicia. La poarta cetății, întrebați fiind de nume și patrie, aceștia au oferit răspunsuri care l-au uluit pe tiran:
- Numele profetice: Și-au lăsat numele idolești, numindu-se Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil.
- Patria spirituală: Întrebați de unde vin, Ilie a răspuns că patria lor este Ierusalimul, referindu-se la cel ceresc (Galateni 4, 26).
- Sfântul Teodul: Un bătrân respectat, servitor în casa ighemonului Firmilian, care a fost răstignit pe cruce pentru că a sărutat picioarele mucenicilor.
- Sfântul Iulian: Un alt capadocian care, sosind în cetate, a îngenuncheat să sărute trupurile sfinților aruncate la fiare. A fost condamnat la ardere lentă.
- Eusebiu de Cezareea, „Istoria Bisericească” și „Despre mucenicii din Palestina” (Cap. XI) – Sursa primară contemporană evenimentelor.
- Sinaxarul Bisericii Ortodoxe (16 februarie) – Documentul liturgic care păstrează memoria acestora.
- Viețile Sfinților (Ediția de la Mănăstirea Sihăstria sau edițiile clasice din sec. XIX) – Pentru detaliile narative și teologice.
Notă istorică: Confuzia judecătorului Firmilian era justificată istoric. În acea epocă, orașul pământesc Ierusalim fusese redenumit Aelia Capitolina de către împăratul Hadrian (135 d.Hr.), iar numele vechi era aproape uitat de autoritățile păgâne, până la restaurarea lui sub Sfântul Constantin cel Mare.
Jertfa sclavului și a ostașului: Porfirie și Selevchie
Dramatismul momentului crește prin intervenția tânărului Porfirie, sluga Sfântului Pamfil. La doar 18 ani, acesta a cerut curajos trupul stăpânului său pentru îngropare. Drept pedeapsă, a fost ars de viu pe rug, tăcând în timpul chinurilor ca un „stâlp de piatră”.
Sfântul Selevchie, un fost ostaș capadocian de rang înalt, a fost prins în timp ce îi saluta pe mucenici în drum spre execuție. După o viață dedicată îngrijirii săracilor și orfanilor, acesta s-a alăturat cetei martirilor prin tăierea capului.
Completarea numărului: Teodul și Iulian
Ultimii doi care au pecetluit acest grup au fost:
Surse bibliografice și hagiografice
Concluzie: Timp de patru zile, trupurile celor 12 au rămas neatinse de fiarele sălbatice, sub privirile uimite ale păgânilor, până când creștinii au primit permisiunea de a le îngropa cu cinste.

Comentarii
Trimiteți un comentariu