SFÂNTA TEODORA DE LA SIHLA (secolele XVII–XVIII)154

 

a. Viața

Cuvioasa Teodora de la Sihla este cea mai aleasă călugăriță sfântă pe care au odrăslit-o mânăstirile românești. S-a născut în satul Vânători–Neamț, în prima jumătate a secolului XVII. Tatăl ei, Ștefan Joldea, era armaș al cetății Neamțului. După moartea surorii sale Maghița (Marghiolița), Teodora a fost căsătorită cu un tânăr din Ismail. Dar, neavând copii, s-au dus amândoi la mânăstire. Fericita Teodora a îmbrăcat haina călugărească la Schitul Vărzărești–Râmnicu Sărat, iar soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului - Buzău, cu numele de Elefterie.

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a făcut pustnică în Munții Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ținutul Neamț, a sihăstrit singură ca la 30 de ani într-o peșteră din Munții Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Deci, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat din viața aceasta în primele decenii ale secolului XVIII și a fost îngropată în peșteră. Apoi, după un timp, moaștele sfintei au fost puse spre închinare.

Prin anii 1828-1834, când Principatele Române erau sub ocupație rusească sau mai târziu, în anii 1853-1856, cinstitele moaște ale Sfintei Teodora au fost duse în vestita mănăstire Pecersca din Kiev. În anul 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat-o cu zi de prăznuire 7 august.

b. Fapte și cuvinte de folos

1. Acest fericit vlăstar al monahismului românesc a fost din pruncie ales și sădit în casa lui Dumnezeu. Căci, fiind însoțită cu bărbat, fericita Teodora nu a găsit odihnă sufletului ei până nu s-a făcut mireasă lui Hristos. Astfel, neavând ea copii, a părăsit cele trecătoare și a îmbrăcat haina pocăinței în Schitul Vărzărești din ținutul Buzău.

2. Aici a sporit atât de mult fericita Teodora, în tăcere, în rugăciune și ascultare, că în puțini ani a ajuns la măsura celor bătrâni, învrednicindu-se a se ruga din inimă și a cunoaște mulțimea ispitelor vrăjmașului. Pentru aceea, toate maicile o iubeau și se foloseau de smerenia, de nevoința și de râvna ei.

3. Năvălind turcii pe Valea Buzăului și arzând schitul lor, Cuvioasa Teodora s-a ascuns în munți cu maica ei duhovnicească, schimonahia Paisia. Acolo s-au nevoit în post și priveghere câțiva ani, răbdând bărbătește foamea, frigul și alte negrăite ispite de la diavoli. Căci, întrarmându-se fericita cu rugăciunea cea de foc a inimii, pe toate le răbda și se împărtășea de mângâierile cele de taină ale Duhului Sfânt.

4. Răposând în munte maica ei duhovnicească, prin anii 1670–1675, Cuvioasa Teodora a fost călăuzită de Dumnezeu către Munții Neamț, în patria ei. Aici, închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mânăstirea Neamț, a fost trimisă pentru sfat la egumenul Schitului Sihăstria, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, înțelegând că dorește viață pustnicească și cunoscând cu duhul virtutea ei, a împărtășit-o cu Trupul și Sângele lui Hristos. Apoi, dându-i călăuză pe duhovnicul Pavel, i-a spus:

– Du-te la pustie pentru un an de zile, în pădurile din Munții Sihlei. De vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea și ispitele cele cumplite ale pustiei, rămâi acolo până la moarte. Iar de nu vei putea răbda, retrage-te la o mânăstire de călugărițe și-ți lucrează în smerenie mântuirea sufletului tău.

5. Căutând Cuviosul Pavel o chilie pustnicească părăsită pentru fericita Teodora și negăsind, a întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile Sihlei. Acesta, fiind văzător cu duhul, a zis:

– Nevoiește-te, maică Teodora, în chilia mea, căci eu mă duc în alt bordei pustnicesc. Deci, așezând ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora în Munții Sihlei și binecuvântând-o, s-a întors din nou la schit.

6. În această chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora aproape 30 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și biruind prin răbdare, rugăciune și smerenie toate cursele vrăjmașului. Căci, fiind întărită cu putere de sus, n-a mai coborât din munte, nici ajutor omenesc de la nimeni n-a mai primit. Numai singur fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca uneori la chilia ei cu Preacuratele Taine și cele de nevoie vieții pământești. În această îngerească nevoință atât de mult a sporit cuvioasa, încât făcea priveghere de toată noaptea cu mâinile înălțate la cer, până se revărsau zorile și se lumina la față cu lumină de sus, apoi se odihnea două ore și iar începea. Hrană primea numai după două zile, puțini pesmeți cu ierburi de pădure, ferigă și măcriș, numit „Măcrișul Sfintei Teodora”. Iar apă aduna din ploi, într-o scobitură deasupra unei stânci, numită până azi „Fântâna Sfintei Teodora”. Și, adevărată minune, că apa din stâncă nu seca niciodată.

Mai târziu, răposând Cuviosul Pavel, fericita Teodora a rămas numai în grija lui Dumnezeu.

7. Odată, năvălind turcii asupra satelor și mânăstirilor din ținutul Neamț, s-au umplut codrii de săteni și de călugări. Atunci au ajuns câteva călugărițe și la chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis fericita:

– Rămâneți voi în chilia mea, căci eu am alt loc de adăpost. Din ceasul acela s-a dus într-o peșteră mică din apropiere și acolo se nevoia singură, neștiută de nimeni, iar noaptea se odihnea puțin pe lespedea de piatră care se vede până astăzi în fundul peșterii.

8. Odată, rătăcind o ceată de turci prin Munții Sihlei, din lucrarea satanei, au dat de peștera Cuvioasei Teodora. Deci, năvălind asupra ei ca s-o ucidă, sfânta a căzut în genunchi și, înălțându-și mâinile către cer, a strigat:

– Izbăvește-mă, Doamne, de mâinile ucigașilor! În clipa aceea s-a deschis prin minune peretele din fundul peșterii, iar mireasa lui Hristos, ascunzându-se în pădure, s-a izbăvit de moarte.

9. Fiind cu totul uitată de oameni și neavând pe nimeni la bătrânețile ei, și-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Astfel, părăsind chilia, Sfânta Teodora se nevoia în peșteră ca un înger în trup. Acum, nici frigul, nici foamea nu le mai simțea, nici diavolul n-o mai chinuia. Ci se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu mâinile înălțate la cer, până se răpea cu mintea la cele cerești, iar cu trupul se ridica deasupra pământului. Atunci i se lumina fața prin harul Duhului Sfânt, iar din gura ei se înălța în sus rugăciunea ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinți. Că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz, și se îndulcea în chip negrăit de cele dumnezeiești.

10. Hainele Sfintei Teodora ajunseseră acum niște zdrențe, care cu greu îi acopereau trupul slăbit de aspră nevoință. Încă și hrana terminându-se, păsările cerului, la porunca Ziditorului, îi aduceau zilnic fărâmituri și coji de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria. Iar fericita se ruga neîncetat pentru lume și se bucura de apropierea mutării din trup. Însă, timp de 40 de zile înainte de obștescul sfârșit s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită un preot, ca să-i aducă Preacuratele Taine. Iar Domnul nu a trecut cu vederea dorința sufletului ei.

11. Odată, a observat egumenul Sihăstriei, Varsanufie, stoluri de păsări ducând către Sihla fărâmituri în cioc. Deci, cugetând în sine că trăiește acolo vreun sihastru sfânt, a trimis doi frați să vadă unde se opresc acele păsări. Astfel mergând ei, i-a cuprins noaptea și, rătăcind prin pădure, se rugau și așteptau să se facă ziuă. Apoi, observând înaintea lor o rază de lumină ce se ridica la cer, s-au apropiat și au văzut o femeie luminată la chip, înălțată de la pământ și rugându-se cu mâinile în sus. Era Sfânta Teodora.

– Mulțumesc Ție, Doamne, că m-ai ascultat!, a zis fericita. Apoi a adăugat către cei doi frați:

– Nu vă temeți, fraților, căci sunt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întâi aruncați-mi o haină să mă îmbrac, că sunt cu trupul gol!

Apoi, chemându-i, le-a spus viața și sfârșitul ei apropiat și le-a poruncit, zicând:

– Coborâți la schit și spuneți egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie la mine cu Trupul și Sângele lui Hristos.

– Cum să ajungem la schit noaptea, au răspuns frații, căci nu cunoaștem drumul?

– Mergeți după lumina care se vede înaintea voastră și numaidecât veți ajunge!

12. Auzind egumenul de Sfânta Teodora, în zorii zilei a trimis la Sihla pe duhovnicul Antonie cu ierodiaconul și cu cei doi frați și au aflat pe Sfânta Teodora la rugăciune pe cetină de brad dinaintea peșterii. Deci, mai întâi cuvioasa și-a mărturisit taina vieții ei și a primit dezlegare de la duhovnic. Apoi a rostit Crezul, a primit dumnezeieștile Taine și, cerând binecuvântare de la preot, a zis:

– Slavă Ție, Doamne, pentru toate! În clipa aceea, Sfânta Teodora și-a dat fericitul ei suflet în brațele lui Hristos, iar trupul ei purtător de bună mireasmă a fost prohodit și așezat cu cinste de părinți în peștera în care s-a nevoit.

13. Vestea despre viața și mutarea Sfintei Teodora de la Sihla s-a răspândit repede în toate mânăstirile și satele din Moldova și chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la moaștele ei din peșteră călugări și credincioși de prin sate și mai ales cei bolnavi, și se vindecau de suferință. Căci trupul ei preamărit cu neputrezirea era izvorâtor de bună mireasmă și făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaște, alții își atingeau bolnavii de sicriu, iar alții se spălau cu apă din fântâna ei și primeau ajutor și mângâiere.

14. Sfântul trup al Cuvioasei Teodora de la Sihla, numită și „Pământeana”, a stat la Sihla în peșteră peste o sută de ani, bucurându-se de o profundă venerare, mai mult decât toți ceilalți sfinți români. De la adormirea ei până astăzi, merg în pelerinaj la Schitul Sihla, anual, mii de credincioși și-i cer ajutorul.

În secolul XIX moaștele sfintei au fost duse la Mănăstirea Pecersca din Kiev și depuse în catacombele ei, unde se află și astăzi, cu numele „Sfânta Teodora din Carpați”, iar în rusește „Sveti Teodora Carpatina”. Sufletul ei însă se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru noi și pentru toată lumea.

Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!