Sămânța credinței în sufletul necredincioșilor aidoma judecății lui Pilat și a fariseilor

 

​Se strâng în „ligi” cu nume sfinte,

În asociații cu pretenții,

Dar n-au în traistă nici cuvinte,

Nici pic de duh, doar intenții.

Se cred „ortodocși” prin etichetă,

Hristos e-un nume pe un zid,

Căci în a lor minte îngustă, de dietă,

Credința-i doar un gest arid.

​Eu, cu condeiul de jurnalist și har,

Și cu teologia-n pași de studiu greu,

Privesc cum dau cu piatra, în zadar,

Cei ce se cred mai sus de Dumnezeu.

Îmi amintesc de-acea „doamnă” cu renume,

O „scriitoare” din „Ligi” de carton,

Ce-mpreșca venin peste a mele nume,

De pe un fals și găunos tron.

​Căci fără școală, fără sfinte studii,

O minte goală n-are ce să spună,

E doar o vorbă-n vânt, printre aluzii,

Ce n-are greutate, n-are mână.

A-ți da cu părerea fără argument,

Când n-ai deschis Scriptura cu folos,

E ca și cum diavolul, incompetent,

Ar spune că raiul e bun și luminos,

Și vrea mântuirea, în timp ce-i mincinos.

​Nici gura străzii, nici strigăt de femeie,

Nici voci ce n-au în spate-un har școlit,

Nu pot să schimbe-a cerului scânteie,

Nici rostul lui Hristos cel neclintit.

Căci vorba lor e-o umbră trecătoare,

Iar hotărârea Domnului e stâncă,

Nu poate-o biată minte muritoare

Să dea sentințe-n taina Sa adâncă.

​Cum poate oare-o voce de femeie,

Ce n-a stat la Proscomidie nicicând,

Să dea sentințe, să propună o idee,

Fără de practica liturgică în gând?

Hristos nu dă povara cercetării

Unui om invalid, fără picioare,

Ce n-are mâini să ridice potirul stării,

Nici duh să vadă calea spre iertare.

​Zicea că-i „Ligă de Scriitori” mare,

Dar era „Liga spărgătorilor de semințe”,

O adunătură de umbre-n soare,

Fără cultură, fără conștiințe.

Iar lângă ea, un „maestru” stătea,

Zis scriitor, dar un invalid deplin,

Nu că un picior trupesc îi lipsea,

Ci că-n duh era un mărăcine străin.

​Fără picioare duhovnicești, în derivă,

Se-nchină la daci și la idoli de lut,

Slujind „Zamolxian” cu mintea captivă,

În timp ce pe Hristos L-au vândut.

​Dar ce contează a lor umilință,

Când teologul știe că drumul e drept?

Ei au semințe, eu am credință,

Ei au minciună, eu adevăr în pipt.

​Slavă Ție, Doamne, căci prin a lor ocară,

M-ai smuls din cursa morții, din lanțul lor vrăjmaș,

Prin judecata oarbă, ce-o vrea-o satanică povară,

N-au călcat doar voia Ta, ci m-au făcut părtaș

La harul Tău ce scapă din planul lor drăcesc,

Din lucrarea organizată, în care-mă doreau strivit;

Slavă Ție, Dumnezeule, căci Te slăvesc,

Căci prin a lor micime, pe mine m-ai mântuit!

​Căci niciodată o femeie nu va putea fi Hristos,

Nici să ia hotărâri în locul Celui Preaînalt,

Scaunele omenești cad în praf, dureros,

Spre deosebire de Tronul de slavă, neatins de asalt.

Să nu uităm: femeia nu se va putea jertfi nicicând,

Cum S-a jertfit Hristos pe Cruce, sângerând.

​Iar adevărul e crud, deșertăciunea-i un sfat:

Singurul loc în care se poate jertfi o femeie

Este, de fapt, doar patul unui bărbat,

Pentru o funcție sau un interes, ca o tristă scânteie.

Și nu contează de-i invalid sau în scaun purtat,

Fără mâini sau picioare, de boală marcat,

Ea se „jertfește” oriunde e un beneficiu de luat.

​Autor: Teolog și Jurnalist Daniel Caranda

Orșova, 27 aprilie 2024