Pilda celor nouă verigi și a cetății inimii

 

​Se spune că, într-o vreme de mare prigoană, în cetatea Cizicului trăiau nouă bărbați de vârste și firi diferite. Unul era mai tânăr și plin de avânt, altul mai bătrân și așezat, unul era învățat, iar altul simplu lucrător al pământului. Deși erau atât de deosebiți, îi unea un singur fir de aur: dragostea pentru Hristos.

​Când dregătorul cetății i-a adunat în piața publică, cerându-le să se lepede de credință, i-a întrebat cu viclenie:

— „De ce vă aruncați viețile la pierzare? Sunteți puțini, iar lumea întreagă se închină zeilor noștri. Ce credeți că veți schimba?”

​Atunci, cel mai în vârstă dintre ei a răspuns:

— „Stăpâne, o cetate nu stă într-un singur turn, ci în tăria zidurilor ei. Noi nu suntem nouă indivizi care luptă singuri, ci suntem nouă verigi ale aceluiași lanț care leagă pământul de Cer. Dacă o singură verigă rămâne tare, lanțul nu se rupe.”

​Au fost supuși la chinuri groaznice, dar minunea nu a stat doar în răbdarea lor, ci în unitatea lor. Când unul slăbea de durere, ceilalți opt se rugau mai cu foc, transmițându-i putere prin Duhul Sfânt. Nu s-au certat care să fie primul la moarte și nici nu s-au invidiat pentru cununa ce-i aștepta. Au mers spre tăiere ca o singură inimă care bate pentru Dumnezeu.

​Se povestește că, după ce capetele le-au fost tăiate, din pământul udat de sângele lor a izvorât o apă tămăduitoare care a vindecat nu doar bolile trupești ale celor din Cizic, ci și necredința lor.