Pătimirea Sfinților Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent și a celor împreună cu dânșii

 

​Pe vremea lui Deciu (249-251) și a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat și a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creștinilor de la împărații și domnii cei păgânești și în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciți și uciși cumplit, mulți din cei credincioși, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetățile, casele și averile lor și se ascundeau prin pustietăți, prin munți și în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălășlui mai bine cu fiarele, decât cu necurații închinători de idoli, ca doar ar putea să-și păzească acolo fără de prihană sfânta lor credință, întru Hristos Domnul.

​Repere Biografice: Grupul Sfântului Codrat

​Înainte de a urmări firul pătimirii lor, iată o scurtă prezentare a principalelor figuri care au format această ceată aleasă:

• ​Sfântul Codrat: Conducătorul și dascălul grupului. Născut în pustie din mama sa, Rufina, a fost hrănit în chip minunat de roua cerului. A devenit un iscusit doctor al trupurilor și sufletelor, alegând ulterior sihăstria.
• ​Sfântul Ciprian: Ucenic apropiat al lui Codrat, tânăr cu anii, dar plin de o bărbăție duhovnicească uimitoare în fața chinurilor.
• ​Sfinții Dionisie, Anect, Pavel și Crescent: Credincioși din Corint care căutau adesea sfatul lui Codrat în pustie, uniți prin dorința de a mărturisi pe Hristos până la moarte.
• ​Sfintele Femei (Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora): Ucenice ale Sfântului Codrat care, urmând exemplul dascălului lor, au înfruntat moartea cu același curaj ca și bărbații.

​Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori și se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Și, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naștere, mai trăind ea puține zile, s-a sfârșit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată și maică, păzitor și hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălțime și plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncușorului; și astfel ca și cu niște lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdețurile pustiei.

​Și viețuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povățuit de Sfântul Duh și înțelepțit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit niște oameni credincioși și l-au dus în cetate, unde, învățând citirea cărților și meșteșugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meșteșugul doctoriei pământești, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omenești. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii și de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniștea pustiei. Deci cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți, iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deși venea în cetate câteodată pentru trebuințele omenești. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupești, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputințele cele sufletești, făcându-se la toți de trebuință și de folos.

​Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăși a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrânețe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feței lui cea cu sfântă cuviință și a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian și, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent, care au și pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:

​De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească și să ucidă pe creștini. Acela, prinzându-i, îi arunca în temniță. Într-acea vreme a fost prins și Sfântul Codrat, împreună cu fericiții prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent; și i-a aruncat în temniță, cu ceilalți creștini care erau în legături.

​(Textul continuă cu interogatoriul și martiriul lor, așa cum a fost furnizat...)