Mâna care dă este brațul lui Dumnezeu

 

​Se povestește despre un bătrân duhovnic care trăia la marginea unui sat sărac. Într-o iarnă cumplită, un om care pierduse totul a bătut la ușa chiliei sale, cerșind nu mâncare, ci o haină cu care să se acopere, căci tremura de frig.

​Bătrânul nu avea decât rasa de pe el și o pătura veche, aspră. Fără să stea pe gânduri, a tăiat pătura în două: o jumătate i-a dat-o străinului, iar cu cealaltă s-a învelit el. Ucenicul său, văzând fapta, l-a întrebat cu mustrare:

— Părinte, acum vom dârdi amândoi de frig. Nu era mai bine să păstrăm pătura întreagă pentru noi, ca să putem sluji Domnului sănătoși?

​Bătrânul i-a răspuns cu un zâmbet blând:

— Fiule, rugăciunea celui care tremură de frig este mai scurtă, dar strigătul celui care moare de foame și de uitare ajunge la Cer înaintea psalmilor noștri. Jumătatea de pătură pe care am dat-o nu ne-a lăsat în frig, ci a devenit un perete de foc care ne va încălzi sufletele în fața Judecății. Mila nu este despre cât ai, ci despre cât din tine ești dispus să rupi pentru a petici rana celuilalt.