Pilda Căutării și a Smereniei

 

​Se spune că atunci când Sfânta Împărăteasă Elena a ajuns la Ierusalim, movila de gunoi și pământ care acoperea Golgota era atât de mare, încât mulți deznădăjduiseră că vor mai găsi vreodată Lemnul Vieții. Împărăteasa însă nu s-a lăsat biruită. Ea le-a spus celor prezenți:

„Nu aurul pe care îl port pe cap este bogăția mea, ci acest pământ care ascunde comoara lumii. Săpăm nu în țărână, ci în propria noastră uitare.”

​După multă trudă, au fost găsite trei cruci. Dar cum puteau ști care este cea a Mântuitorului? Trecând pe acolo un cortegiu funerar, Sfânta Elena a cerut ca fiecare cruce să fie așezată, pe rând, peste cel răposat. Primele două nu au adus nicio schimbare. Însă, când a fost atins de Cinstita Cruce, cel mort a înviat pe loc, mărturisind puterea Vieții.

​Mai apoi, căutând în țărână, au scânteiat și cele patru Cuie cu care fusese străpuns Hristos. Un ucenic a întrebat atunci:

— Împărăteasă, de ce aceste cuie de fier strălucesc acum mai tare decât nestematele de pe coroana ta?

​Sfânta Elena i-a răspuns cu blândețe:

— Fiule, aurul lumii sclipeste ca să ne mândrească ochii, dar aceste cuie au fost muiate în Sângele Celui Smerit. Ele nu mai sunt arme de chin, ci punți între pământ și Cer. Cine poartă în inimă amintirea acestor cuie, aceluia îi va fi pironită mândria, ca să poată învia sufletul.