Viața Cuviosului Părintelui nostru Gherasim de la Iordan

 

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părțile Lichiei. Din tinerețe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfințitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrșitul împărăției lui Teodosie cel Tînăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărățind Marchian și cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinților Părinți, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, și a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, și pe care i-au afurisit Sfinții Părinți.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca și cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credințe, iar învățătura lui Nestorie ar fi înnoită. Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ținînd de reaua credință a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulți sfinți și pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soția împăratului Teodosie cel Tînăr și care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei și al multor monahi palestinieni înșelați de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuși a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemișcați întru drepta credință, aceia, prin neliniștea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietățile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul și ceilalți sfinți.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viața Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieții monahicești le trecuse și bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acela, biruind și izgonind pe diavolii cei nevăzuți, a fost împiedicat și amăgit de diavolii cei văzuți, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numește Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălășluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învățătura dreptei credințe, a lepădat vătămarea eretică și s-a întors la dreapta credință, căindu-se foarte mult de înșelăciunea sa de mai înainte".

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvîrșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori. Cinci zile pe săptămînă fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere; mînca puțină pîine uscată, apă și curmale; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor. Sîmbăta și Duminica toți veneau în mănăstire, se împărtășeau, mîncau fiertură și beau puțin vin.

Sfîntul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul și Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai își întărea trupul și sufletul cu Sfînta Împărtășanie. Se mai povestește cum un leu bolnav, căruia Sfântul i-a scos un ghimpe din picior, i-a slujit acestuia cu recunoștință până la moarte. Când Sfântul Gherasim s-a mutat la Domnul, leul, de marea durere a despărțirii, a murit pe mormântul său.

Cuviosul Gherasim s-a mutat la cele veșnice în anul 475 d.Hr., lăsând în urmă o moștenire spirituală uriașă și pe marele său ucenic, Sfântul Chiriac Zăvorâtul.

Listă Biografică și Izvoare de Referință

Pentru a susține veridicitatea și contextul istoric al celor prezentate, următoarele repere și surse constituie fundamentul biografic al Sfântului Gherasim:

 * Chiril de Schitopolis (sec. VI): Sursa primară cea mai importantă. În lucrarea sa, „Viața Sfântului Eftimie cel Mare”, acesta descrie în detaliu rătăcirea temporară a lui Gherasim în monofizitism și revenirea sa la Ortodoxie sub îndrumarea Sf. Eftimie.

 * Ioan Moscus (sec. VII): În opera sa, „Limonarul” (Pajiștea duhovnicească), acesta consemnează celebra istorisire a leului care i-a slujit Sfântului Gherasim, subliniind sfințenia acestuia care restaurase armonia dintre om și creație.

 * Sfântul Nicolae Velimirovici: În „Proloagele de la Ohrida” (1928), acesta reconfirmă existența mănăstirii și rânduielile aspre lăsate de Sfânt, menționând continuitatea așezământului monahal peste secole.

 * Actele Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451): Documentele istorice care atestă contextul dogmatic menționat în articol, respectiv lupta împotriva ereziilor lui Eutihie și Dioscor.

 * Arhimandritul Sofronie (sec. VII): Co-autor moral al relatărilor din mediul palestinian care atestă organizarea lavrei de lângă Iordan și numărul celor 70 de monahi pustnici.

Tabel Cronologic al Vieții Sfântului

| Anul (aprox.) | Evenimentul Biografic |

|---|---|

| Începutul sec. V | Nașterea în Licia (Asia Mică) și plecarea în Egipt (Tebaida). |

| 450 d.Hr. | Sosirea în Palestina și întemeierea Lavrei de lângă Iordan. |

| 451 d.Hr. | Perioada tulburărilor de după Sinodul de la Calcedon; căderea în eres. |

| 452-455 d.Hr. | Întâlnirea cu Sf. Eftimie cel Mare și revenirea la Ortodoxie. |

| 455-475 d.Hr. | Apogeul vieții ascetice; minunea cu leul „Iordan”; ucenicia lui Chiriac Zăvorâtul. |

| 475 d.Hr. | Trecerea la cele veșnice (5 martie). |

Notă istorică asupra cronologiei: Deși unele surse vechi (Prologul) îl plasau greșit în timpul lui Constantin Bărbosul (sec. VII), dovezile patristice și istorice (legătura directă cu Sf. Eftimie și Sinodul din 451) confirmă faptul că Sfântul Gherasim a trăit și a murit în secolul al V-lea.