SFÂNTUL IERARH DOSOFTEI Mitropolitul Moldovei (1624-1693)145

 

a. Viața

Preaînvățatul și vrednicul de pomenire mitropolit Dosoftei (Barilă) este numărat printre cei mai aleși ierarhi pe care i-a avut vreodată Biserica Ortodoxă Română.

Acest blând și cuvios mitropolit s-a născut în părțile Sucevei din părinți foarte credincioși. De mic a fost dat la învățătura cărții la cei mai buni dascăli ce se aflau atunci în Moldova. Apoi s-a dus la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a învățat limbile greacă, latină, slavonă și polonă, precum și teologia ortodoxă.

În anul 1649 a primit tunderea monahală în Mânăstirea Probota. În anul 1658 a fost ales episcop de Huși, fiind în vârstă de 34 de ani. Între anii 1660–1671 a fost episcop de Roman, iar între anii 1671–1686 a fost mitropolit al Moldovei. În anul 1686 s-a refugiat în Polonia, la Zolkiev. După 7 ani de pribegie a murit acolo, în anul 1693. În anul 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat cu zi de prăznuire 13 decembrie.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. Blândul și smeritul mitropolit Dosoftei a fost dăruit de Dumnezeu din copilărie cu multă înțelepciune și râvnă dumnezeiască. Pe lângă învățătura cea din afară adunată de la mulți dascăli, învățătura cea duhovnicească a deprins-o în școala Mânăstirii Probota. Aici a deprins rugăciunea, blândețea, ascultarea, smerenia și osârdia spre cele cerești. Astfel, văzând părinții din mânăstire nevoința lui, l-au făcut călugăr în anul 1649.

2. În puțină vreme, Cuviosul Dosoftei a sporit așa de mult în dragoste și rugăciune, încât s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Timp de mai mulți ani, învățatul egumen a călăuzit pe monahi către Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. De asemenea, a dezvoltat mult școala Mânăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

3. Ca episcop la Huși și la Roman, blândul păstor al turmei lui Hristos a rânduit peste tot preoți buni și a înnoit numeroase biserici și mânăstiri, zidind duhovnicește pe fiecare prin smerenia și bunătatea lui. Că nu era preot și egumen mai răbdător, mai blând și mai milostiv ca dânsul în toată eparhia.

4. Ajungând părinte duhovnicesc și păstor al întregii Moldove, marele ierarh uimea pe toți cu blândețea, cu smerenia și cu înțelepciunea sa, precum îl înfățișează însuși cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazil, preaînvățat; multe limbi știa: elinește, latinește, slavonește și altă adâncă carte și-nvățătură, deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noastră pe-ceastă vreme nu este om ca acela... Cantemir–Vodă să mâniase pe (a)cel mitropolit și-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt”¹⁴⁶.

5. Primele cărți tipărite de mitropolitul Dosoftei au fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev – 1673), cele mai alese cărți de rugăciuni prețuite de români. Deci, știind el că poporul iubește mai mult rugăciunea rimată decât cea obișnuită, a versificat Psaltirea, făcând din ea cea dintâi carte românească cu imne de laudă închinate lui Dumnezeu. Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet și imnograf al neamului nostru. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei a circulat în Țările Române peste două secole, mângâind și alinând inimile credincioșilor. Căci unii știau psalmii versificați pe de rost, alții îi copiau pe manuscrise, iar alții îi cântau prin case și prin biserici.

6. Însă cel dintâi lucru pe care l-a făcut mitropolitul Dosoftei a fost întemeierea unei tipografii la Iași, pentru tipărirea cărților de slujbă și învățătură pe înțelesul tuturor, în limba românească. În această tipografie, marele ierarh a tipărit șase cărți. Prin aceste cărți, mitropolitul Dosoftei devine ctitorul limbii românești în cultul Bisericii din Moldova. El traduce pentru prima dată Liturghierul, Psaltirea și Octoihul, cărțile de bază ale cultului ortodox, în limba noastră străbună, renunțând la limbile greacă și slavonă considerate în trecut sacre, pentru a înțelege toți dumnezeieștile slujbe.

7. Acest evlavios ierarh moldovean a tradus și tipărit, de asemenea, pentru prima dată în grai românesc, o altă carte foarte prețuită la români, „Viețile Sfinților pe tot anul” (1682–1686). Redactată în patru volume în formă prescurtată, această operă aghiografică conține și viețile unor sfinți români nevoitori în mânăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut personal și le-a sărutat sfintele moaște, precum singur mărturisește: „...Dară tocmai și din rumâni mulți sunt (sfinți) care am văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneț și Rafail de la Agapia (și) am sărutat și sfintele (lor) moștii...”.

Astfel, mitropolitul Dosoftei este cel dintâi aghiograf român care s-a ostenit să hrănească sufletele credincioșilor cu cărți de laudă lui Dumnezeu și cu vieți de sfinți.

8. În timpul păstoriei sale, viața duhovnicească în mânăstiri era destul de înaltă, iar pădurile și sihăstriile erau pline de sihaștri. Însuși mitropolitul Dosoftei, vestit ascet și lucrător al rugăciunii, vizita mânăstirile și sihăstriile din eparhia sa și cerceta pe cuvioșii părinți din pustie, folosindu-se mult de smerenia, de răbdarea și sfințenia vieții lor. Încă săruta cu evlavie cinstitele lor fețe și le trimitea cele de nevoie la chiliile unde se osteneau. Despre aceasta însuși spunea: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la bunătăți și podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă”¹⁴⁷.

9. Cel mai de preț odor al Moldovei, la care mitropolitul Dosoftei ținea foarte mult, erau moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Pe acestea, mutându-le în catedrala de la Iași, bunul păstor le păzea cu mare sfințenie și la vreme de primejdie făcea cu ele litanie prin țară și multe minuni și semne se făceau spre mângâierea poporului binecredincios. În anii 1686–1687, fiind mare tulburare și neașezare în țară, mitropolitul a luat sicriul cu sfintele moaște și s-a dus cu ele în Polonia, la Zolkiev.

10. Acolo, în țară străină, a stat Cuviosul mitropolit Dosoftei cu ucenicii săi șapte ani de strajă lângă sfintele moaște, rugându-se ziua și noaptea cu nădejdea întoarcerii în pământul străbun. Și venea multă lume la moaștele Sfântului Mucenic Ioan și nu puțini se vindecau și se foloseau de sfaturile blândului ierarh. Încă scria și cărți de folos și făcea multe fapte bune.

Așa ostenindu-se acest mare păstor, aghiograf și imnograf al Bisericii Ortodoxe Române, la sfârșitul anului 1693 s-a săvârșit cu pace, departe de țară, dându-și sufletul în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos.