Conștiința
De câte ori sunt tristă și confuză,
Iar inima începe să mă doară,
Mă așez la scris, invocând o muză
Mai blândă, despre cuget, bunăoară.
Și mă aprind cu întreaga ființă,
Atâtea amintiri îmi vin în gând,
De chinuitoarea mea conștiință
Nu mă voi elibera nicicând!
Dar spun mereu: voi aștepta,
Se va întâmpla, poate, într-o seară
Când, ascunsă-n gând, va înceta
Să mă apese grea și să mă doară.
E seară. Cufundată-n gânduri, tac...
Conștiința vine să mă resemneze,
Că am trăit nu searbăd și sărac,
Ci am trecut mereu de metereze.
Mă uit că s-a făcut târziu,
Conștiința n-o să mă deprime,
Același văl de ceață fumuriu
Îl las în ritmuri și în rime...
Violeta Damian
Comentarii
Trimiteți un comentariu