SFÂNTUL IERARH ANDREI ȘAGUNA Mitropolitul Ardealului (1808–1873)233


 


a. Viața

Sfântul Andrei Șaguna a fost cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în decursul secolului XIX.

Acest ierarh s-a născut la Mișcolț, la 20 decembrie, 1808, din părinți macedo-români, anume Naum și Anastasia. După ce termină școala greco-valahă din orașul natal, urmează gimnaziul, apoi dreptul și filosofia la Budapesta și în cele din urmă studiază teologia ortodoxă în orașul Vârșeț din Banatul sârbesc.

În anul 1833 este tuns în monahism la Mitropolia din Carloviț, cu numele de Andrei, fiind hirotonit apoi diacon și preot. Astfel, din tinerețe își închină viața lui Hristos. În anul 1842 ajunge profesor la Seminarul Teologic din Vârșeț, apoi devine egumen la mânăstirile sârbești Hopovo și Covil. În anul 1846 este numit vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în aprilie, 1848, este ales și hirotonit episcop al Ardealului. După 16 ani de rodnică activitate bisericească, culturală și națională, în anul 1864, episcopul Andrei Șaguna ajunge mitropolit al Ardealului și părinte duhovnicesc al tuturor românilor de peste Carpați, pe care îi păstorește încă nouă ani de zile.

În anul 1873 își dă sufletul în mâinile Domnului și este îngropat lângă biserica din comuna Rășinari–Sibiu.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. Încă pe când era vicar, arhimandritul Andrei Șaguna și-a început activitatea de păstor, îndemnând preoții să aibă viață morală și să păstorească bine turma lui Hristos. Iată primele sale sfaturi adresate preoților din Transilvania:

– Fiecare preot să umble în reverendă, nu numai când are a săvârși vreo slujbă, ci și când va veni la cetate sau va merge la mai-marii lui;

– Nici un preot să nu îndrăznească a-și rade barba, iar părul să și-l pieptene înapoi;

– De la cercetarea jocurilor și a cârciumilor și de la orice vorbe vătămătoare cinului preoțesc să se contenească;

– Negustorie a face sau a umbla în persoană după alte câștiguri să înceteze de tot;

– Pentru ca fiecare preot după cuviință să-și poată împlini datoriile sale, tot insul să se îndeletnicească în citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți. Să citească și să învețe catehismul pe de rost și, câștigându-și folositoare cunoștințe, să fie în stare a cuvânta din timp către popor cu spor și cu folos și a-i putea arăta calea către fapte bune, spre care sfârșit se cuvine să aibă o viață neprihănită, purtare bună întru toate și în tot locul, ca o trâmbiță bine răsunătoare, să deștepte pe toți spre cucernicia cea adevărat creștină și spre frica lui Dumnezeu.

2. În Epistolia de învățătură către parohialnica preoțime iarăși învăța, zicând:

– Să se silească fiecare preot a povățui poporul să părăsească deprinderile rele, să nu facă nuntă în post, să se lase de căsătoriile între rudenii și să se ferească de cheltuielile zadarnice, de risipa de mâncare și băutură ce au obiceiul a face cu prilejul nunților.

3. Apoi zicea și acestea:

– Să nu lipsească preotul a învăța, nu numai tinerimea școlară, ci și pe cea ce nu are putință a umbla la școală, credința, frica lui Dumnezeu și începutul înțelepciunii. Prin toate purtările sale, preotul să dea pilde bune poporului. Să-și chivernisească bine nu numai casa proprie, ci și toate ce țin de biserică. Iar de cercetarea cârciumilor, de jocuri și glume să se ferească, precum cer canoanele Sfinților Părinți.

4. La urmă adăugă și aceste sfaturi:

– Preoții să poarte îmbrăcăminte preoțească, că din cele de afară se chibzuiește și așezarea cea dinlăuntru a inimii. Să fie cu blândețe și cuget curat în adunările și sfătuirile bisericești, să nu rostească decât vorbe frumoase și împăciuitoare; să se poarte cu toată cuviința față de „stăpânirile și domniile” cărora le datorez cinstire și ascultare. Față de poporăni să fie cu dragoste, îndelungă răbdare și smerenie. Pentru slujbe să nu ia decât simbria legiuită, la câștig urât să nu râvnească, iar la cei săraci să slujească gratuit, că pentru această osteneală mare plată vor avea în ceruri.

5. În ziua hirotoniei sale în arhiereu, episcopul Andrei Șaguna a rostit aceste cuvinte:

– Cea mai mare parte a vieții mele pururea în osteneală mi-a fost și îmi va fi. Dar și cea mai mare bucurie mi-a fost și îmi va fi și în viitor a învinge toate piedicile. Cred cu tărie că, fiind umbrit de puternicul scut al lui Dumnezeu, voi putea îndeplini scopul vieții mele întregi, ca pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deștept și cu voia să-i trag către tot ce este adevărat, sfânt și bun.

6. Episcopul Andrei Șaguna s-a dovedit de la început a fi un adevărat părinte al românilor din Transilvania, un apărător înflăcărat al Ortodoxiei dreptmăritoare, dar, în același timp, și un apostol luminat de Duhul Sfânt, care punea mai presus de toate dragostea în Hristos și unirea națională decât ura, vrajba și dezbinarea confesională. Cu înțelepciunea și cu sufletul lui pașnic, el a contribuit cel mai mult la marea adunare de unitate românească din mai, 1848, de pe Câmpia Libertății.

7. Fiind oricând gata de jertfă pentru cauza Bisericii și a înfrățirii tuturor românilor din Transilvania, marele ierarh a zăbovit 7 luni de zile la Viena, stăruind zi de zi pentru independența națională și religioasă a Transilvaniei și nu s-a întors până nu s-au ușurat suferințele poporului nedreptățit.

8. După încetarea revoluției din anii 1848–1849, episcopul Andrei Șaguna a început, cu grele sacrificii, opera de restaurare, înfrumusețare și zidire din nou a zeci de biserici ortodoxe, în locul celor jefuite și distruse prin satele și orașele ardelene. În câțiva ani, toate bisericile din eparhie erau înnoite, împodobite și cu cărți de cult, cu icoane, cu veșminte și cu slujbe alese.

La acestea au contribuit, alături de credincioșii ardeleni, și cei din Moldova și Țara Românească, cu care se simțeau dintotdeauna frați. Un ajutor deosebit a dat și Mânăstirea Neamț, care trimitea cu carele cărți de slujbă și alte daruri la Episcopia Ortodoxă din Sibiu.

9. Pentru apărarea Ortodoxiei și întărirea vieții duhovnicești și culturale în Transilvania, episcopul Andrei Șaguna a înființat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu, care a fost ca o binecuvântare dumnezeiască pentru toți. Despre ea vorbea marele ierarh mai târziu:

– Această tipografie, care până la moartea mea o am grijit și o am administrat, numai Dumnezeu știe cu câte greutăți o am apărat și susținut față de dușmanii Bisericii și ai națiunii noastre române. Că ce era să fac în împrejurările acestea? Să șed la râul Babilonului și să plâng? Nu! Ci să mă socotesc despre modul cum s-ar putea lăți în preoțime și poporul nostru cunoștințele sistematice și temeinice despre Biserică și despre alte lucruri bisericești.

10. Sub îngrijirea episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărți bisericești, dintre care se pot aminti:

Elementele dreptului canonic (1854); Kiriacodromionul (1855); Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (1860), în două volume; Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul și Triodul. Apoi cele douăsprezece Mineie (1853–1856), „după originalul îndreptat al Preasfințitului episcop al Argeșului, Kir Iosif”; Biblia ilustrată (1856–1858), „după originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria” și altele.

Numai la un an de la înființarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5.000 de Catehisme, 5.000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de cărți despre Datoriile supușilor și 1.500 Apostoli.

11. În prefața Bibliei ilustrate (1858) scrie episcopul Andrei Șaguna:

– Cele două traduceri ale Bibliei (1648 și 1688) sunt ușile prin care s-a învrednicit și poporul românesc a intra în câmpul cel ceresc al dumnezeieștilor învățături, care, în mijlocul vijeliilor și valurilor lumii, rămân neclătite și adevărate din veac în veac. Ele sunt izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieții veșnice pentru neamul acesta, în toate părțile prin care este răspândit.

Deșteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai departe cu legea lui Dumnezeu, pășirea lui către lumina cea blândă a civilizației și a culturii, înfrățirea neamului nostru românesc, pe care mâna proniei l-a semănat prin atâtea țări deosebite și printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viață a limbii sale naționale – toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le mulțumi acestor ediții vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralității și peste tot ale vieții noastre naționale și bisericești.

12. Apoi adaugă și aceste cuvinte:

– Mare, într-adevăr, și adâncă trebuie să fie mulțumita noastră către pomeniții bărbați mari ai poporului, care în vremi atât de grele și cu mijloace și puteri așa smerite, au făcut lucruri atât de mărețe. Înaltă trebuie să fi fost cugetarea, adâncă mintea, fierbinte credința, adevărată iubirea lor către Dumnezeu și națiune, când au dăruit ei nației lor un astfel de odor! Sănătoasă și coaptă a fost și conștiința ce au avut-o ei despre lipsa poporului românesc de această sfântă carte. Pentru aceea au și îmbrăcat traducerea lor în veșmântul limbii aceleia, care să fie înțeleasă de toți românii de pretutindeni.

Limba acestei cărți nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului. Și așa traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci și al simțirii și, peste tot, al chipului cugetării poporului.

Cu tot dreptul dar se pot numi aceste ediții, cea dintâi Biblie – nu a românilor din Ardeal, ori din Țara Românească, ori de aiurea – ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâi glas obștesc cu care se roagă acest popor Părintelui din ceruri. Nici unul din traducătorii de mai târziu nu poate fi părtaș laudei ce se cuvine acelora care au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc!

13. Iar în Istoria bisericească, volumul II, p. 122–124, zice:

– Pe cât aristocrația română din Transilvania n-a avut nici o predilecție către Biserica și nația sa și era redusă de o idee deșartă, pe atâta, să zicem, preoțimea și creștinii și în fruntea lor arhiereii au arătat o tărie exemplară în mijlocul nenumăratelor prigoniri și au rămas neclătiți în religie și în naționalitate.

Tăria aceasta sufletească a fost un produs viu al acelei convingeri morale, că dacă se vor lăsa de una, numaidecât se vor lipsi și de cealaltă. Și fiindcă românul nu-și poate închipui religia fără nația și naționalitatea sa, pentru aceea, ca să asigure existența sa națională, a rămas în acea religie în care s-a pomenit ca român și despre care e convins că este scutul cel mai puternic de a-i apăra naționalitatea lui de orice vijelii.

14. În tipografia diecezană din Sibiu, mitropolitul Andrei tipărea și cărți de școală: abecedare, catehisme, bucoavne, cărți de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie și geografie, pentru școlile sătești – parohiale, pentru gimnazii și mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu. Se mai tipăreau: Telegraful român, din 1852, Calendarul diecezan, Anuarul Gimnaziului din Brașov, precum și numeroase broșuri și lucrări bisericești și folositoare de suflet.

Astfel înțelegea marele ierarh să slujească Biserica lui Hristos și poporul pe care îl păstorea, contribuind după putere la apărarea Ortodoxiei, la luminarea, la unitatea și la mântuirea lui.

15. Mitropolitul Andrei Șaguna rămâne în istoria neamului ctitorul cel mai mare al școlii și culturii ardelene.

Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înființat în Sibiu un institut teologic și pedagogic cu durata de unu până la trei ani, pentru forma-rea de preoți buni, luminați și devotați Evangheliei lui Hristos, acordând celor săraci și iubitori de învățătură ajutoare, burse și cărți gratuite. Pentru lumina-rea copiilor din eparhia sa, a înființat, pe lângă fiecare parohie, sute de școli primare-confesionale, cu predarea în limba română. În ele se învățau, atât cunoștințele religioase, cât și cele de cultură generală. Școlile erau organizate și întreținute de Biserică. Preoții parohiei erau directori, iar protopopii, inspectori școlari. Profesorii erau pregătiți, fie în Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Brașov, ambele înființate și întreținute de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.

În anul 1873 existau în Transilvania peste 800 de școli primare-confesionale, din care mai mult de jumătate erau înființate de marele mitropolit.

16. Prin aceste trei mijloace – prin preoți vrednici și biserici, prin școli confesionale și prin cărți tipărite în grai românesc – mitropolitul Andrei Șaguna a întărit peste Carpați unitatea credinței ortodoxe, unitatea etnică națională și unitatea de gândire și acțiune, împotriva atâtor influențe străine.

17. Acest neobosit ierarh și slujitor al Bisericii lui Hristos a realizat în eparhia sa și alte înfăptuiri vrednice de amintit. El ținea mult la demnitatea și viața morală a preoților. De aceea, mereu le dădea sfaturi de bună compor-tare, le adresa frumoase pastorale, le dona cărți de slujbă și ajutoare pentru biserică, le făcea vizite canonice, umblând din sat în sat, mângâind și sfătuind pe toți ca un bun părinte al tuturor.

18. Odată scria mitropolitul Andrei Șaguna către preoții din eparhia sa:

„Pre cât simt și cunosc mărimea și greutatea chemării mele arhierești, pre atât mă străduiesc să fac față chemării mele. Însă numai pentru una mă doare inima, și adică pentru aceea, că nu mă iartă împrejurările și puterile mele ca să fac atâta cât aș dori să fac pentru clerul și poporul nostru. Nădăjduiesc însă că ostenelile mele, mici și neînsemnate ca și sămânța muștarului, vor spori cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă le vom îngriji cu suflet curat”.

19. Alteori, iarăși zicea:

– De două ori dacă m-aș naște, tot preot și slujitor al Bisericii lui Hristos m-aș face!

20. Mitropolitul Andrei „purta mare grijă pentru bunul mers al tuturor școlilor sătești înființate de el și mai ales pentru Institutul Teologic din Sibiu, pe care adeseori îl cerceta”. Trăia în deplină armonie cu celelalte culte din Transilvania și întreținea o vastă corespondență cu numeroși episcopi, stareți, protopopi, deputați, oameni de cultură, miniștri și chiar cu împăratul de la Viena. Căci toți îl respectau și erau cuceriți de chipul și înțelepciunea lui.

21. O altă mare realizare a mitropolitului Andrei Șaguna a fost reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe din Transilvania, desființată în anul 1701. La 24 decembrie, 1864, episcopia din Sibiu este ridicată la rang de Mitropolie, cu autonomie proprie, desprinzându-se de Mitropolia sârbă din Carlovitz.

Pentru buna organizare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, marele mitropolit a dat, în anul 1868, un renumit Statut Organic, care avea la bază deplina colaborare sinodală între clerici și mireni. Astfel s-a dovedit a fi unul din cei mai mari legiuitori bisericești.

Așa a trăit și așa s-a jertfit acest mare ierarh al Bisericii lui Hristos. Rolul său a fost, pe drept cuvânt, providențial și avea un suflet devotat de adevărat păstor, plin de înțelepciune și curaj. La 28 iunie, 1873, mitropolitul Andrei Șaguna s-a strămutat la cele veșnice și a fost înmormântat ca un simplu călugăr în curtea bisericii din Rășinari–Sibiu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta