Cuvânt la Duminica a XXIX-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„Milă îmi este de popor” (Marcu 8, 2)

Despre binefacerea către cei săraci

A nu da săracilor din averea ta, este a prăda. Poate că vă mirați de acest cuvânt, dar nu vă îndoiți, căci tot ce avem noi, nu este proprietatea noastră, ci a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiași, vom dobândi prin aceasta mare binecuvântare; și de aceea ți-a dat ție Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuiești la necurăție, la beție, la îmbuibare, la haine scumpe și la alte moleșiri, ci ca să împărți la cei lipsiți.

Precum un administrator de bani împărătești, se pedepsește și se depărtează, dacă el nu dă acelor trimiși la dânsul, și încă întrebuințează o parte din ei pentru desfătarea sa; așa și bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soților săi celor lipsiți.

Dacă el întrebuințează pentru sine mai mult decât este de trebuință, El va trebui să dea în cealaltă lume cea mai aspră socoteală. Căci bogățiile lui nu sunt ale sale, ci ale soților săi. De aceea să cruțăm aceste bunuri, ca străine, pentru ca tocmai prin aceasta ele să fie ale noastre!

Dar cum putem noi să le cruțăm ca pe o avere străină? Când noi nu le întrebuințăm la lucruri de prisos, și nu numai pentru noi înșine, ci împărțim din ele și prin mâinile celor săraci. Dacă tu ești avut, însă cheltuiești mai mult decât neapărat, vei da seama despre comorile, ce ți s-au încredințat. Una ca aceasta se întâmplă și în palatele Domnitorilor. Mulți dintre dânșii a încredințat vistieriile și veniturile lor la niște anumiți dregători și administratori, dar precum aceștia păzesc cele încredințate lor și nu le întrebuințează rău, ci împart acelora, cărora Domnul poruncește să le dea, și la timpul, când el poruncește; așa fă și tu. Căci tu ai primit mai mult decât alții, nu pentru ca să întrebuințezi numai pentru tine, ci pentru ca să economisești și pentru binele altora.

Deci după ce am văzut, că cel ce nu dă săracilor săvârșește un jaf asupra lor, și le oprește ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru dânșii, să socotim, ca nimeni să nu fie neîmpărtășit din binefacerile noastre.

Pentru ce oare, socotiți voi, că Lazăr, precum spune Sf Scriptură, fu așezat tocmai în sânul lui Avraam, și nu în al altui drept? Pentru aceea, că Avraam era așa de ospitalier, încât el însuși invita pe străini și-i aducea în casa sa.

Bogatul cel îmbuibat în toate zilele trecea pe lângă Lazăr cel sărac, și nu se îngrijea de dânsul. Nu așa făcea patriarhul, ci tocmai dimpotrivă. El ședea înainte ușii și primea deopotrivă pe toți trecătorii. Precum pescarul, care aruncă mreaja în mare, de regulă, scoate numai pește, însă uneori încă și aur și mărgăritare, așa și Avraam. El voia să prindă oameni, și odată a prins încă și îngeri, și încă fără a-i cunoaște.

Încă și Pavel vorbește de aceasta, plin de mirare, și dă sfatul asta: „iubirea de străini să nu o uitați, că prin aceasta oarecare neștiind au primit oaspeți pe îngeri” (Evr. 13, 2). El zice foarte frumos: „fără știrea lor;” căci dacă Avraam ar fi cunoscut pe îngeri, și de aceea i-ar fi primit cu o atât de multă bunăvoință, el n-ar fi făcut vreun lucru mare.

Când tu primești cu știință pe un domn însemnat, nu ai făcut nimic deosebit, căci însemnătatea oaspetelui adeseori silește și pe cei neospitalieri a fi politicoși și darnici.

Dimpotrivă, este ceva foarte mare, când noi primim cu multa bunăvoința pe oamenii nebăgați în seamă și neinsemnați.

De aceea Hristos lăudând pe aceia, care fac așa, a rostit aceste cuvinte: „întrucât ați făcut unuia dintre aceștia prea mici, mie ați făcut” (Mat. 25, 40).

Și iarăși: „nu este voia Tatălui vostru, ca să piară unul dintre acești mici” (Mat. 18, 14).

Și iarăși: „Oricine va sminti pe unul dintre acești mici, mai de folos i-ar fi lui, ca să spânzure o piatră de moară la grumazul lui, și să se înece în adâncul mării” (Mat. 18, 6).

Și pretutindeni mult vorbește Domnul despre cei mici și neînsemnați.

Avraam conformându-se cu aceasta, nu întreabă pe trecători, cine și de unde sunt, precum noi acum adeseori obișnuim a face, ci primea la sine simplu pe toți trecători.

Adică cel ce voiește a face o faptă a iubirii de oameni, nu trebuie sa ceară socoteala celui nevoiaș despre întreaga sa viață, ci numai să ajute sărăciei lui și să împace trebuința lui.

Săracul are un singur mijlocitor, și aceasta este sărăcia și trebuința lui de ajutor; și de aceea tu nu trebuie să-i întrebi despre nimic mai departe.

Și chiar de ar fi el păcătosul cel mai mare, dar suferă lipsa de hrană cea neapărată, noi totuși trebuie să potolim foamea lui.

Asa ne-a poruncit și Hristos să facem, când zice: „Să fiți asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele său peste cei răi și peste cei buni, și plouă peste cei drepți si peste cei nedrepți” (Mat. 5, 45).

Cel milostiv este un liman pentru cei ce suferă nevoi; dar limanul primește fără deosebire pe toți aceia, ale căror corăbii s-au sfărâmat și îi scapă din primejdie.

Fie aceia drepți sau nedrepți, sau orice alta, îndată ce ei sunt în primejdie, limanul îi primește în sânul său cel mântuitor.

Deci când tu vezi pe pământ pe un om, care din pricina sărăciei a ajuns în soarta celui cu corabia sfărâmată, atunci nu te face judecătorul lui, și nu cere la dânsul socoteală, ci mântuiește-l de nenorocirea lui.

De ce vrei tu să-ți faci o îndeletnicire netrebuitoare? Dumnezeu Însuși a ridicat de la tine această grijă și trudă prisoselnică.

Cât de spornici la întrebări, și cât de aspri ar fi mulți oameni, dacă Dumnezeu, ar fi poruncit, ca noi să cercetăm cu deamănuntul viața fiecăruia dintre cei nevoiași, și mai întâi să ne informăm despre istoria nenorocirii lui, și să cunoaștem cu deamănuntul toate faptele lui, și abia atunci să ne milostivim asupra lui?

Acum noi însă suntem scutiți de toată această greutate. Pentru ce voiești să-ți faci o osteneală de prisos? Altceva este judecătorul, altceva milostivul.

Cuvântul milostivire arată în sine, că noi trebuie să fim binefăcători și către aceia care nu merită.

La aceasta ne îndeamnă și Pavel, când zice: „să facem bine către toți și mai vârtos către cei de o credință cu noi”(Gal. 6, 10).

De mare însemnătate sunt încă și următoarele: Dacă noi cu atâta amănunțime și cu atâta îngrijire vom cerceta nevrednicia celor săraci, atunci și cei vrednici nu se vor apropia de noi; când dimpotrivă noi dăm și celor nevrednici, atunci cu atâta mai sigur vor primi de la noi și cei vrednici, și între dânșii mulți sunt așa de vrednici de milă, încât meritul lor va ține cumpăna dreaptă cu nevrednicia celorlalți.

Așa era și la fericitul Avraam. El nu făcea nici o cercetare supărăcioasă celor ce avea nevoie de ajutor, și de aceea a găzduit oarecând pe îngeri. Să urmăm și noi lui, precum și urmașului său lui Iov. Încă și acesta râvnea strămoșului său în binefacere și în mărimea de suflet, și pentru aceea zicea: „Ușa mea la tot cel ce venea se deschidea” (Iov. 31, 32); așa dar nu se deschidea unuia, iar altuia se închidea, ci tuturor sta deschisă fără deosebire.

Să facem și noi așa, iubiților, rogu-vă, și să nu mai întrebăm pe cei ce au trebuință de ajutor, de sunt ei cu totul nevoiași; căci pentru ca să fie cineva vrednic de milostenie, nu are trebuință de altă, decât ca să fie sărac, și dacă cel ce caută ajutor este sărac, noi nu avem trebuință a mai cerceta altceva.

Noi dăm milostenie sărăciei omului, nu năravurilor sale, ne e milă de dânsul nu pentru preferința lui, ci pentru nenorocirea lui, pentru ca și noi oarecând să dobândim multă milostivire de la Dumnezeu, deși suntem nevrednici, a fi părtași harului Său. Iar dacă noi cercetăm și ispitim, cu atâta istețime nevrednicia celor deopotrivă cu noi, slugi, apoi și Dumnezeu va face aceasta cu noi, – și atunci vai nouă! „Căci precum voi judecați, așa vă veți judeca” (Mat. 7, 2).