Între Cer și Pământ: Sfântul Ioan și Dragobetele
În zi de mărțișor ce stă să vină, Pământul tremură de-o taină sfântă, Când capul celui botezat în vină Din sânul țărânei iarăși ne cuvântă. Prima aflare , taină-n munte ascunsă, Și doua oară , har din nou găsit, Ioan e vocea care, nepătrunsă, Ne cheamă la un suflet curățit. Iar cel ce-n Iordan pe Domnul a atins, Păzește azi al neamului cuprins. Dar tot acum, prin lunci și prin poiene, Se simte-un freamăt, dor de tinerețe, Dragobetele calcă peste gene Să scoată floarea din tristeți mărețe. E dragostea ce nu-i desfrâu, nici vină, Ci bucurie-n duh, sub cer senin, Când firea-ntreagă prinde să se-nchine Lui Dumnezeu, prin zâmbet de pelin. Să-l cinstim pe Ioan, stâlpul credinței, Ce-a stat în temniță pentru dreptate, Și să păstrăm, în pragul biruinței, Iubirea pură, fără de păcate. Căci unde-i sfințenie, e și dor, În pas de sfinți și-n cânt de iubitor. Autor Teolog și jurnali...