Pilda celor două lacrimi și a cuvântului care dă viață

 

​Se spune că într-un sat îndepărtat trăia un om care trecea printr-o mare suferință. Tot ce clădise în viață părea să se dărâme, iar inima lui se simțea ca un mormânt pecetluit de piatra deznădejdii. Într-o zi, s-a dus la un bătrân duhovnic și l-a întrebat: „Părinte, de ce Dumnezeu întârzie să mă ajute? Îl strig și nu vine, iar sufletul meu e deja în a patra zi de întuneric.”

​Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a răspuns: „Fiule, gândește-te la Sâmbăta lui Lazăr. Când Marta și Maria L-au chemat pe Iisus, El nu a venit imediat. A așteptat până când orice speranță omenească a pierit, pentru ca minunea să nu fie a oamenilor, ci a lui Dumnezeu.”

​Văzând uimirea omului, bătrânul a continuat: „Sunt două feluri de lacrimi în această zi: lacrimile Martei, care dor de pierdere, și lacrimile lui Iisus, care dor de iubire. Hristos nu a plâns pentru că Lazăr era mort – căci El știa că îl va învia – ci a plâns pentru durerea prietenilor Săi și pentru stricăciunea morții care cuprinsese lumea. Când crezi că totul e pierdut și că „miroase greu” în viața ta, amintește-ți că Hristos nu vine doar să repare ce s-a stricat, ci vine să cheme la viață ce a murit. Strigătul „Lazăre, vino afară!” nu a fost doar pentru un om de acum două mii de ani, ci este strigătul pe care Dumnezeu îl dă sufletului tău astăzi, cerându-ți să ieși din mormântul tristeții.”

​Omul a înțeles atunci că întârzierea Domnului nu este nepăsare, ci pregătirea unei bucurii mai mari decât și-ar fi putut închipui vreodată.

​Descoperă în această pildă despre Sâmbăta lui Lazăr puterea nădejdii care nu dezamăgește niciodată și modul în care Dumnezeu transformă mormântul deznădejdii într-un izvor de viață nouă. Este un text care ne reamintește că nicio piatră nu este prea grea pentru a fi răsturnată de brațul Domnului.