Cântare de laudă la Sfântul Mare Mucenic Iacov, persul

 

Ziditorul nici un suflet nu pierde,
Care ale lui păcate le plânge cu amar:
Căci inima înfrântă și smerită o iubește Domnul.

Iacov de Domnul Cel Viu s-a lepădat,
Lăudându-l regele, el de sine a uitat.

Maica lui însă i-a trimis scrisoare de certare,
în ea asemenea îi scria și scumpa lui soție:
„Au nu știi că bogățiile lumii acesteia
Mai trecătoare sunt decât spuma mării?"

Iacov întru sine și-a venit, și a plâns cu amar.
Apoi cu vitejie a grăit pe față
Ceea ce mai înainte ascunsese:
„ Creștin am fost și voiesc să fiu iar!
Creștin vreau să mor!
Nebunie a rătăcirii sunt idolii voștri,
Ei înșiși lucruri de om neputincios!
Eu de ei mă lepăd!"

Astfel grăit-a Iacov, înaintea regelui stând;
Aste le-a grăit pe față,
Și pe-al lui cuvânt l-a ținut.

Împăratul i-a smuls toate însemnele cinstirii,
Și l-a înveșmântat re Iacov în schingiuiri.
El a fost prefăcut tot într-o rană,
La el s-au repezit ca niște dihănii, călăii.
Ei trupul mucenicului au sfâșiat în bucăți,
Fărâmițat-au trupul viteazului lui Hristos.
Dar el acum cu sufletul se află în Ceruri
Pururea rugându-se Domnului pentru noi.