SFÂNTUL IERARH PETRU MOVILĂ Mitropolitul Kievului, Galiției și a toată Rusia († 1646)

 

Sfântul Ierarh Petru s-a născut la 21 decembrie 1596 la Suceava, în evlavioasa familie domnească a Movileștilor. Tatăl său, Simeon, era fratele domnitorului Ieremia Movilă și a fost și el domnitor al Munteniei (1601) și al Moldovei (1607). Movileștii au ctitorit Mănăstirea Sucevița și mulți din familie au îmbrățișat viața monahală, mitropolitul Gheorghe Movilă al Moldovei fiind frate cu tatăl său. Tot ei au ajutat mult și „Frăția Ortodoxă” din Lvov - Polonia, unde Petru cu familia sa au fost nevoiți să se refugieze în 1601. Aici și-a continuat studiile începute la Suceava, învățând mai multe limbi străine: slavonă, poloneză, ucraineană, lituaniană, franceză, greacă și latină, iar prin cursurile făcute mai târziu la Sorbona, în Paris, el a devenit unul dintre cei mai învățați oameni ai vremii sale. Ca fiu de domn, a intrat apoi în armata poloneză, luptând cu turcii la Țuțora — Iași (1620) și Hotin (1621).

În 1621, după încheierea păcii, regele polon recomanda sultanului pe tânărul Petru pentru domnia Moldovei, dar el s-a retras la moșia sa de lângă Kiev, unde a petrecut cinci ani în rugăciune și lecturi duhovnicești. În 1627 s-a călugărit în marea lavră Pecersca din Kiev, iar după câteva luni a fost numit egumen. Aici a început el nevoința pe care o va duce până la sfârșitul vieții: făcea multe metanii cu lacrimi și purta pe sub haine o cămașă de păr aspru și un brâu cu dinți de fier, care îi provocau răni și umflături.

În acei ani, asupra ortodocșilor ucraineni erau mari prigoane din partea polonezilor ocupanți, care-i sileau să treacă la uniație. Cel care a fost chemat și înzestrat de Dumnezeu pentru salvarea ortodocșilor din Ucraina a fost marele Petru Movilă, care în 1633 a fost hirotonit mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia. El și-a pus toată știința și puterea în slujba apărării Ortodoxiei amenințate: a înființat vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, a scris și tipărit multe cărți de întărire a poporului în dreapta credință - printre care și vestita Mărturisire de credință ortodoxă (1642) —, a obținut recunoașterea de către polonezi a drepturilor ortodocșilor. După 14 ani de rodnică păstorie, la 22 decembrie 1646 se mută la Domnul. Timp de trei luni trupul său a trebuit să rămână în catedrala Sfânta Sofia din Kiev, pentru a o apăra de pretențiile uniaților, după care a fost înmormântat la 9 martie 1647, fără a fi atins de stricăciune. Canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, cu zi de prăznuire 22 decembrie, a fost proclamată de Biserica Ortodoxă Română în anul 2002.

Sfinte Ierarhe Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Fragment dintr-un manuscris al Sfântului Ierarh Petru Movilă, aflat în catedrala din Kiev!¹²⁹

Când Mihai (Viteazul) voievodul, Domnul Țării Ungro-Vlahiei, alungând pe Batori Andrei și luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în orașul de scaun ce se numește Alba Iulia, a voit să zidească în oraș biserică ortodoxă. Dar preoții și cetățenii și toți boierii, fiind de credința latinească, nu-i îngăduiau lui să zidească, zicând că ei au credința dreaptă și pentru acesta nu voiesc să aibă în orașul lor biserică de altă credință. Dar Domnitorul le-a zis: „Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți darul Sfântului Duh în Biserica voastră, iar noi suntem dreptcredincioși și avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Duh, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Dar ei voind să se înfrunteze în cuvinte și cu vorbe, el le-a zis: „Nu, nu în dispută, ci cu fapta voiesc să dovediți, sau eu voi dovedi, spre încredințarea tuturor”. Ei apoi au zis: „Cum va trebui să dovedim? Nu este cu putință altfel, decât să arătăm cu cuvântul scripturilor sfinte”. Iar el a zis: „În disputa de cuvinte este o osteneală fără de sfârșit. Dar, afară de dispută, noi vom putea să dovedim, cu ajutorul lui Dumnezeu, celui ce ajută curând. Mergem, zise, în mijlocul orașului și acolo să aducem apă curată și Arhiereul meu cu preoții lui să o sfințească înaintea tuturora; tot așa să facă și ai voștri acolo deosebi și, sfințind-o, în biserica voastră cea mare până la 40 de zile să o punem și să o închidem în vase deosebite pecetluind și eu și voi cu pecețile noastre și apa și ușile bisericii. Și deci a cărora va rămânea nestricată, ca și când ar fi luată acum din izvor, a acelora este dreaptă credința; iar a cărora se va strica, să fie și credința rea. Deci, dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără împotrivire să-mi îngăduiți mie a zidi biserica, iar dacă nu, potrivit voinței voastre, nu voi zidi”. Deci ei toți au strigat cu un glas: „Bine, bine, să fie așa”. Iar dimineața a ieșit Domnitorul cu toți boierii și cu curtea sa în piață, după obicei cu litie și cu dânsul episcopul și preoții cu crucea, cu lumânări și cu cădelnițe și stând la un loc pregătit, au făcut sfințirea cea mare a apei, rugându-se toți cu lacrimi și suspine, ca să preamărească Dumnezeu credința ortodoxă, iar pe răucredincioși să-i rușineze. ȘI latinii la o parte înaintea tuturor au sfințit după obiceiul lor apa și cu sare au sărat-o. Și sfințindu-se astfel, fiecare în vas aparte a turnat apa sa sfințită și au pecetluit ambele vase cu peceți pe amândouă părțile și aducându-le, le-au pus în Biserica cea mare a latinilor și închizând ușile, le-au pecetluit și s-au dus. Apoi în toate zilele Domnitorul cu episcopul, cu preoții și cu toți creștinii se rugau, ajunând. Tot așa au făcut și latinii.

Trecând 25 de zile, după descoperirea lui Dumnezeu, a venit la Domnitor episcopul și i-a zis: „Doamne, cheamă latinii și pe preoții lor și nu aștepta ziua a patruzecea cea stabilită; mergem în Biserică și despecetluind, să deschidem ușile și să vedem darul lui Dumnezeu și, ca niște servitori credincioși ce se încred cu toată nădejdea, nu ne vom rușina”. Iar Domnitorul chemând pe toți, după sfatul Episcopului, a mers în Biserică și deschizând ușile, au intrat toți și întâi Episcopul ortodox a plecat genunchii și cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule, Unule în Treime sfântă, preamărite și închinate, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului tău și ai rușinat pe cei necredincioși, încă și acum auzi-mă pe mine nevrednicul robul tău și pe toți robii tăi cei credincioși ce se află aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care nu o avem, ci pentru preamărirea numelui Tău celui sfânt și pentru întărirea adevărurilor celor dintru Tine, a credinței noastre, arată darul cel nestricat al Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toți cei de față că numai în Biserica Ta cea de Răsărit este credința cea adevărată și darul cel adevărat al Sfântului Duh, căci Tu singur ești cel ce binecuvintezi și sfințești toate, Dumnezeul nostru, și Ție mărire înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor amin”. Deci sculându-se și cântând: „Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?”, a despecetluit vasul în care era apa cea sfințită, și văzând că a găsit apa mai curată și mai luminoasă decât înainte, și mirositoare cu mirosul ei însuși, precum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, a strigat grăind: „Mărire Ție, Dumnezeul nostru, mărire Ție, cel ce preamărești Biserica Ta, mărire Ție, celui ce în chip minunat preamărești credința ortodoxă și nu ne rușinezi pe noi, spre mângâierea noastră”. Și către mulțime a zis: „Veniți de vedeți cum atâtea zile a stat această apă și a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată și vă convingeți că legea noastră cea ortodoxă este adevărată”. Latinii de asemenea rugându-se și făcând slujba după obiceiul lor, au despecetluit vasul, iar într-însul apa lor era astfel că îndată te respingea, și toată Biserica s-a umplut de putoare, încât s-au spăimântat toți latinii și în mirarea lor au strigat: „Adevărată este legea grecească, pe care o ține Domnitorul. Să-și zidească biserica legii sale în orașul nostru, deși noi cu aceasta oarecum ne defăimăm, căci Dumnezeu s-a mâniat asupra noastră și ne-a împuțit apa noastră”. Și astfel, rușinându-se latinii cu preoții lor, s-au împrăștiat cu mare rușine, iar unii dintre dânșii s-au întors la credința ortodoxă. Iar Domnitorul cu Episcopul, cu preoții, cu toți boierii și cu oștenii săi, plini de bucurie și de mulțumire, s-a reîntors la curtea sa, preamărind și binecuvântând pe Dumnezeu pentru minunea întâmplată, spre întărirea credinței ortodoxe celei adevărate. Și a făcut în acea zi un ospăț mare pentru tot orașul și oștenii săi. Deci cu jurământ au poftit toți locuitorii pământului Transilvaniei să se zidească biserica și ca niciodată să nu o dărâme. Și îndată Domnitorul a început a zidi (dar nu în oraș, ca nu cumva cu schimbarea vremurilor să fie stricată, ci la marginea orașului, aproape de zidurile cetății, într-un loc frumos) și zidind-o, a sfințit-o. Și a mutat episcopia acolo (căci mai înainte episcopii trăiau în alt loc), unde și astăzi este și cu darul lui Dumnezeu rămâne. Și a pus acolo pe cel dintâi episcop al Albei Iulia, pe Ioan, bărbat smerit, virtuos și sfânt, care acolo, trăind cu sfințenie, s-a învrednicit de a primi darul facerii de minuni. lar după moartea lui, trupul i-a rămas nestricat și este până acum cu bună mireasmă, făcând multe minuni celor ce se apropie de racla lui cu credință, spre slava lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, cu cel fără de început al său Părinte și cu Preasfântul, preabunul și de viață făcătorul său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor amin. — Iar aceasta s-a scris după cum am citit într-o cronică muntenească și am auzit de la mulți oameni vrednici de crezare care s-au învrednicit să vadă aceasta cu ochii lor, și mai ales de la domnul vistiernic ce era atunci, iar acum este mare logofăt al țării Ungro-Vlahiei și de la Dragomir, marele pitar al aceleiași țări.