Învățături despre vieața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete

 

1. Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia, cari au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali. 

2. Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că e nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stă mântuirea și desăvârșirea sufletului. 

3. Am primit dela Dumnezeu puteri virtuoase și foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruința, răbdarea și cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim și să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea și punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate's omenești și se biruiesc de virtuțile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînțelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine și precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuțile noastre și să ne încununăm dela Dumnezeu. 

4. Când vei socoti câștigarea banilor și multul lor folos, ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaște că petrecerea cea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, e altceva decât bogăția. Gândindu-te la aceasta cu încredințare și cu ținere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulțumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani și pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea și neștiința. 

5. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său și cari nu. Așa se ferește el de cele nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul și l-ar despărți de nemurire. 

6. Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijește de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri și de avuția dobitoacelor. Căci țintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutățile legate de ele și vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea și cum rătăcim în întunerecul unei vieți cu păcate, necunoscându-ne pe noi înșine. 

7. Să nu zică cineva că este cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este ușor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriți asupra acestui lucru. De viața virtuoasă se împărtășesc toți oamenii cuvioși precum și cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească și schimbăcioasă, răsărind și gânduri bune și rele, ba și firea și-o schimbă, aplecându-se spre cele trupești. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepsește păcatul care se naște în oameni cu voia lor, în urma trândăviei. 

8. Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți, mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimii relelor. Dacă într'un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s'a despărțit pe sine de Dumnezeu. 

9. Cei ce vor să se deprindă în viața cea virtuoasă, cuvioasă și preamărită, nu trebuie judecați după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor și sculptorilor, își vor dovedi din faptele înseși, petrecerea cea aleasă și plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase, ca de niște curse? 

10. Cel bogat și de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească și fără curăția vieții, nefericit este în ochii cari cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu învățătură și cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile, așa și cei ce nu grijesc de viața cea virtuoasă, se rătăcesc și se pierd, amăgindu-se de poftă. 

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați, ca să iubească învățătura și îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea și aceia cari îndreaptă pe cei desfrânați către petrecerea cea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor. 

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-și îndrepteze viața și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. Cine cinstește pe Dumnezeu din toată inima și credința, pe acela și Dumnezeu îl ajută ca să-și stăpânească mânia și pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta și mânia. 

13. Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceștia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. 

14. Rațiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul și cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor și va urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni pricină de moarte. 

15. După cum fiecare meșteșug își arată puterea înfrumusețând materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot așa și noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raționali, prin deprinderea întru viața virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu și nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat rațional și iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieții, câștigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Î i mulțumește cu adevărat și către El își are tot zborul și toată cugetarea. 

16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n'o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, așa și cei ce se silesc spre viața duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă și ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind dela suflet toate gândurile păcătoase. 

17. După cum cârmacii și cei ce țin frânele cu sârguință și cu luare aminte ajung la țintă, tot așa cei ce se silesc spre viața cea dreaptă și virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguință și cu grijă, precum se cuvine și după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea și cugetă că se poate aceasta, crezând își face loc în nemurire. 

18. Să socotești liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viață și după deprinderi. Nu se cade să numești liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii cari sunt răi și desfrânați, căci aceștia sunt robi patimilor trupești. Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice. 

19. Dă-ți seama că trebuie să te arăți oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună și prin fapte. Căci și bolnavii află și cunosc pe doctorii binefăcători și izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte. 

20. Iată semnele după cari se cunoaște un suflet rațional și virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviință. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz și închide intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte. 

21. Cercetează și probează cele ale tale, deoarece căpeteniile și stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu și peste suflet. Acest lucru să-ți fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau fărădelegi, sau nedreptăți vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ți-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creeat sufletul liber și de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău. 

22. Sufletul rațional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înșelăciune, de pizmă, de răpire și de cele asemenea, cari sunt fapte ale dracilor și ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguință și cu grijă stăruitoare, omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos. 

23. Cei ce s'au deprins cu viața duhovnicească puțin, dar nu desăvârșit, se izbăvesc de primejdii și nu au trebuință de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu ușurință calea către Dumnezeu. 

24. Omul rațional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie, ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăși la viața și lumina veșnică. 

25. Cei ce caută viața cea virtuoasă și iubitoare de Dumnezeu, trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine și de toată slava cea deșartă și mincinoasă și să se silească spre buna îndreptare a vieții și a socotinței. Căci mintea neschimbăcioasă și iubitoare de Dumnezeu, este suire și cale către Dumnezeu. 

26. Învățarea de vorbe nu folosește nimic, dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și rătăcirea și necunoștința lui Dumnezeu. 

27. Grija de viața duhovnicească și sârguința sufletului fac pe oameni buni și iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află", dacă biruie pofta întru toate și nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci. 

28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumești și cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viața duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile și uneltele medicinei, însă nu știu și nici nu au grijă să facă întrebuințare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi, sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înșine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit. 

29. Celui ce nu știe să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaște pe Dumnezeu. dar el, nu este bun, nu știe nimic și nici nu va ști vreodată. Căci calea cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea. 

30. Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. 

31. Î n cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala și neprihănirea știu să înfrumusețeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină, care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul. 

32. La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău, adu-ți aminte că cei ce cugetă drept și vreau să-și pună ale lor la loc de siguranță, nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoștințele cele drepte și adevărate. Acestea îi fac pe ei fericiți. Căci bogăția e furată și răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată și care după moarte mântuiește pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă așa nu-i va amăgi nălucirea bogățiilor și a celorlalte plăceri. 

33. Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu. 

34. Cel ce urmărește viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu grijește de virtuțile sufletului, căci acestea sunt bogăția și hrana sa veșnică. De cele vremelnice se împărtășește numai pe cât se poate, după cum dă și voiește Dumnezeu, folosindu-se cu mulțumire și bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrănește numai trupul; cunoștința de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea, acestea îndumnezeiesc sufletul. 

35. Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor și vatămă sufletul, nu au stăpânire și peste suflet, care este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul rațional este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila și puterea. 

36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să știe întâi că trebuie să se mulțumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoștință, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s'au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăși înapoi. 

37. Bun lucru este să nu-și vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câștigul de bani, chiar de i s'ar da foarte mulți. Căci ca visul sunt cele lumești; iar nălucirile bogăției sunt neînsemnate și de scurtă vreme. 

38. Adevărații oameni așa să se sârguiască a viețui întru iubirea de Dumnezeu și întru virtute, încât să strălucească viața lor virtuoasă printre ceilalți oameni, precum strălucește și se vede bucățica de porfiră adusă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuțile sufletului. 

39. Oamenii cuminți trebuie să-și cerceteze puterea lor și măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea războiu cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumusețe străină și a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor și a lipsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor și a mâniei, răbdarea; și așa pentru toate. 

40. Este cu neputință să se facă cineva dintr'odată bărbat bun și înțelept. Trebuie gând stăruitor, viețuire, încercare, vreme, nevoință și dor după lucru bun. Iar omul bun și iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaște pe Dumnezeu, nu încetează a face din belșug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar. 

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuți cu firea să deznădăjduiască și să părăsească viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu și să o disprețuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înțeleasă de ei. Căci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuții și mântuirii, prin sârguință și dorință, totuși se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. 

42. Omul după partea rațională e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup se înrudește cu dobitoacele. Dar puțini sunt oamenii desăvârșiți și raționali cari se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu și cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte și viață virtuoasă. Cei mai mulți dintre oameni, mărunți la cuget, părăsind acea dumnezeiască și nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită și de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă, asemenea dobitoacelor, cele ale trupului, și aprinzându-se de plăceri, se despărțesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale. 

43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de nimic pământesc sau josnic, ci își are mintea întru cele cerești și veșnice. El cunoaște că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăților și izvorul bunurilor veșnice, este să se mântuiască tot omul 

44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, așa și vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoși cu viața și cu socotința. 

45. Dacă întrebuințăm orice sârguință și iscusință ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voiește să se mântuiască nici o piedecă nu are, fără numai negrija și lenea. 

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiți bolnavi. Iar cei ce înțeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără rușine, și-au omorât rațiunea și și-au sălbătăcit purtările. Unii ca aceștia nu cunosc pe Dumnezeu și nu li s'a luminat sufletul. 

47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la viața genurile dobitoacelor pentru a fi întrebuințate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor și tâlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăzând și neînțelegând pe Dumnezeu și lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate și că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit și le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor. 

48. Cele din cer sunt nemuritoare, pentru bunătatea ce este într'ânsele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare, pentru aplecarea de bună voie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor și pentru că nu cunosc pe Dumnezeu. 

49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. 

50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. Dar sufletul rațional știind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Ușurându-se de o astfel de greutate cunoaște pe Dumnezeul tuturor, iar la trup privește atent ca la un vrăjmaș și nu mai crede ale lui. Așa se încununează sufletul dela Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului și ale materiei. 

51. Sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaște, îl iubește. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură. 

52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune și dă naștere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, își întoarce Dumnezeu fata de către el, mai bine zis sufletul însuși se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmașii draci intră în cuget și pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte, și cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor. 

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoința și, dorind cele cerești, disprețuiesc cele pământești. Unii ca aceștia nu plac la mulți, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâți, ci și luați în râs de mulți smintiți. Ei însă rabdă toate în sărăcie, știind că cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune. Căci cel ce înțelege cele cerești, crede lui Dumnezeu, știind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înțelege, nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu și că a fost făcută pentru mântuirea omului. 

54. Cei umpluți de răutate și amețiți de neștiință nu cunosc pe Dumnezeu și n'au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înțeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat î