De la Muntele Sfânt la Peștera Apostolului: Taina încreștinării daco-geților

 

---

 De la Muntele Sfânt la Peștera Apostolului: Taina încreștinării daco-geților

Istoria mântuirii poporului român nu este o simplă cronologie de date, ci un parcurs mistic de o profunzime rară. Înainte ca Sfântul Apostol Andrei să calce pe pământul Dobrogei, „solul” sufletesc al strămoșilor noștri era deja pregătit printr-o asceză și o sete de nemurire pe care puține popoare antice o aveau.

### 1. Jertfa sângeroasă: Căutarea disperată a legăturii cu Cerul

Religia geto-dacilor gravita în jurul unei idei centrale: **nemurirea**. Însă, pentru a menține legătura cu zeul lor, Zamolxis, dacii practicau ritualuri care astăzi ne înfioară, dar care atunci demonstrau o seriozitate spirituală totală.

Cea mai cunoscută jertfă era trimiterea „solului”. O dată la cinci ani, prin tragere la sorți, un tânăr era ales să fie mesagerul neamului. El era aruncat în vârful a trei sulițe; dacă murea străpuns, dacii credeau că rugăciunea lor a fost acceptată. Moartea lui **Cotiso**, fiul regelui Decebal (despre care cronicile și legendele vorbesc ca despre o jertfă de sânge nobil), nu era văzută ca o tragedie, ci ca o sărbătoare. Aceste momente erau însoțite de ospățuri și imnuri, deoarece dacul nu plângea moartea, ci o celebra ca pe o eliberare și o întâlnire cu zeul.

### 2. Influența lui Zamolxis asupra lumii nordice

Interesant este faptul că spiritualitatea dacică nu a rămas izolată. Există teze istorice și arheologice care sugerează că ideea de „Zamolxis” și asceza dacică au influențat popoarele nordice și germane. Conceptul de luptător care nu se teme de moarte și prezența „lupului” ca simbol totemic se regăsesc în mitologiile scandinave. Dacii erau priviți cu admirație de lumea antică pentru „monoteismul” lor practic și pentru rigurozitatea preoților lor, deceneii, care trăiau în peșteri și munți, asemenea primilor asceți.

### 3. Sfântul Apostol Andrei: Împlinirea așteptării

Când Sfântul Apostol Andrei, „Cel Întâi Chemat”, a ajuns în Sciția Minor, el nu a distrus cultura locală, ci a **„botezat-o”**. El le-a adus dacilor vestea că „Solul” a venit deja de la Dumnezeu către oameni: Iisus Hristos.

Apostolul le-a explicat că nu mai este nevoie ca fiii regilor sau tinerii neamului să moară în sulițe pentru a potoli mânia divină, deoarece Fiul Împăratului Cerurilor S-a jertfit o dată pentru totdeauna pe Cruce. Jertfa sângeroasă a dacilor a fost înlocuită cu Jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii. 

### 4. Tăcerea Deceneilor: Momentul retragerii

Unul dintre cele mai impresionante momente ale încreștinării noastre este modul în care vechea castă sacerdotală a ales să se retragă. Pe măsură ce cuvântul Sfântului Andrei pătrundea în inimi, preoții lui Zamolxis — care predicaseră deja despre un singur zeu și despre nemurirea sufletului — au înțeles că „vremea lor a trecut” pentru că Adevărul a sosit.

Nu a existat un conflict sângeros între vechii și noii preoți. Mulți dintre deceneii care trăiau în munți și peșteri s-au retras în tăcere sau au primit botezul, devenind primele semințe ale monahismului românesc. Peșterile de pe muntele sfânt Kogaionon au devenit, în mod natural, schituri creștine.

### Concluzie

Noi, românii, suntem un popor născut creștin. Nu am avut un moment zero de convertire forțată prin sabie, ci o transformare organică. Din misticismul dac care privea spre cer de pe vârful sulițelor, am devenit creștinii care privesc spre cer prin brațele Crucii. Sfântul Andrei a găsit în daci niște „căutători de Dumnezeu”, iar astăzi suntem datori să păstrăm această moștenire, simțind în fiecare bucată de pâine sfințită pe masa noastră binecuvântarea Apostolului și rugăciunea strămoșilor.

---