CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre mulțumirea care se cuvine lui Dumnezeu)

 

Frați creștini,

Întra-adevăr, Dumnezeu fiind atotstăpânitor nu are nici o trebuință de mulțumirile și darurile omului: „Căci de bunătățile mele nu ai trebuință“ (Psalm 15, 2), așa cânta înaintea lui Dumnezeu proorocul și împăratul David. Oamenii își arată recunoștința lor sau prin cuvânt, mulțumind, sau aducând daruri binefăcătorilor lor. Dumnezeu nu are nici o trebuință de mulțumirea și proslăvirea noastră, pentru că este de la Sine slăvit. Firea Lui cea dumnezeiască, de la sine însăși are slavă și laudă nemărginită și neîncetată. Pentru că Dumnezeu este Duh, El nu se împărtășește din darurile și jertfele cele materiale care I s-ar aduce. Însă mulțumirile, atât cele prin cuvânt, cât și cele prin fapte bune, ce se aduc Lui, dacă sunt pornite din adâncul sufletului plin de dreaptă recunoștință, Dumnezeu le privește cu dragoste, primind și cuvintele și darurile omului recunoscător, pentru împăcarea conștiinței și mulțumirea sufletului lui.

Cel dintâi dintre oameni, care a găsit mijlocul prin care să-și arate recunoștința și mulțumirea sa față de Dumnezeu, a fost dreptul Avel. El a cunoscut că Dumnezeu i-a dat ființa și viața și toate câte avea pe pământ. Deci, cuprins de voie bună și de dragoste, a voit să răsplătească Binefăcătorului său. A ales pe cele întâi născute din oile lui, și din grăsimile lor a adus dar lui Dumnezeu. Felul în care le-a adus, dumnezeiasca Scriptură nu ni l-a arătat. Cum însă sfinții bărbați de după Avel, când aduceau daruri lui Dumnezeu, le ardeau deasupra unor jertfelnice, pe care le zideau ei, credem că și Avel a făcut la fel, și că de la el au luat obiceiul cei de după dânsul. Și, ca să nu ne îndoim că au fost bine-primite darurile lui Avel, dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu a privit cu îndurare spre Avel și spre darurile lui și l-a binecuvântat pe el, arătând tuturor că primește darurile care I se aduc cu credință și cu umilință, căutând la mulțumirea și recunoștința inimii celui care le aduce. Pentru aceasta și noi, când mulțumim pentru binefacerile lui Dumnezeu față de noi și îi aducem totodată tămâie, lumânări, untdelemn sau altceva, se cuvine să fim bine încredințați că primind El recunoștința și mulțumirea noastră, privește și spre noi și spre darurile noastre, precum a privit spre Avel și spre darurile lui.

După potop, Noe, care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, și-a arătat mulțumirea sa către Dumnezeu, pentru că l-a mântuit pe el, și printr-însul tot neamul omenesc de pierderea potopului, zidind jertfelnic și aducând ca jertfă din toate dobitoacele cele curate și din toate păsările cele curate. Ca să ne arate, Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a socotit foarte plăcute și bine primite mulțumirea și darurile lui Noe, ne spune: „Și a mirosit Domnul Dumnezeu mirosul cu bună-mireasmă“ (Facere 8, 21). „Și a binecuvântat Dumnezeu pe Noe și pe feciorii lui“ (Facere 9, 1). Din aceasta cunoaștem că fapta cea bună a mulțumirii este foarte bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, iar cele ce se aduc lui Dumnezeu, din recunoștință, drept mulțumire, sunt dovezi de încredințare că noi credem și mărturisim că El singur este Ziditorul făpturii, Purtătorul de grijă și Binefăcătorul nostru. Pentru aceasta darul nostru este slujbă și închinăciune aduse lui Dumnezeu.

Fapta cea bună a mulțumirii o vedem nu numai la drepții care au fost mai înainte de primirea Tablelor Legii, ci și la cei de după aceasta. Astfel, vedem pe Moise, care zidește jertfelnic și aduce lui Dumnezeu mulțumirea sa, pentru înfrângerea lui Amalic; vedem pe Ghedeon și pe Samuil zidind jertfelnice și aducând lui Dumnezeu mulțumirea lor: Ghedeon, pentru că a trimis Dumnezeu pe îngerul Său la dânsul, iar Samuil, pentru că l-a învrednicit Dumnezeu de a zidit casa sa în Armatem, unde era locașul Domnului, adică Chivotul Lui.

Dacă vom deschide, frați creștini, cărțile Scripturii celei noi, vom vedea într-însele fapta cea bună a mulțumirii ce se cuvine lui Dumnezeu înălțată la desăvârșire. Samarineanul din Evanghelia de astăzi n-a zidit nici jertfelnice, n-a jertfit nici jertfe de dobitoace, nici daruri pământești n-a adus Domnului Hristos, Doctorului și Binefăcătorului său, ci l-a adus inima și sufletul său. Simțind binefacerea primită de la Domnul, în timp ce se afla pe cale, în drum spre preoți, inima lui s-a umilit; de aceea s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Sufletul lui s-a umplut de recunoștință față de Iisus Hristos; de aceea a căzut la picioarele Lui cu fața la pământ. Umilința și recunoștința au deschis gura lui și l-au învățat cuvintele mulțumirii. Și, fiindcă zdrobirea inimii este jertfa cea bineplăcută lui Dumnezeu, după cum zice proorocul: „Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu n-o va urgisi“ (Psalm 50, 18), Domnul a primit mulțumirea lui ca o tămâie curată și ca o jertfă desăvârșită, zicându-i: „Scoală-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!“ (Luca 17, 19).

Apostolul Pavel, scriind tesalonicenilor, i-a învățat datoria mulțumirii care se cuvine lui Dumnezeu, din partea tuturor oamenilor, zicând: „Dați mulțumită pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Hristos Iisus“ (I Tesaloniceni 5, 18). Aceasta înseamnă că la toate cele ce ni se întâmplă nouă, fie bucurie sau întristare, fie sănătate sau boală, ori fericire sau moarte, se cuvine să aducem mulțumire lui Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Lui, în Hristos Iisus, pentru noi.

Cum poate omul, se întreabă unii creștini, când îl chinuiește o boală cumplită, să aducă mulțumire lui Dumnezeu, căci atunci fuge răbdarea și vine cârtirea. Când omul este sănătos și în îndestulare, sau dobândește binefaceri, se simte dator să fie mulțumitor, dar când suferă și se chinuiește, atunci cum poate să mulțumească? Deci această învățătură a Apostolului Pavel, adică: „Dați mulțumită pentru toate“ este anevoie de îndeplinit. Greșesc acești creștini, fiindcă nu numai binefacerea ci și pedeapsa lui Dumnezeu este o binefacere, căci când pătimim, atunci ne aducem aminte de Dumnezeu, după cum ne spune proorocul David, zicând: „Doamne, întru necaz mi-am adus aminte de Tine“ (II Regi 22, 7). Necazul cheamă și îndeamnă pe păcătos la pocăință. Certările lui Dumnezeu sunt mijloacele și chipurile prin care Dumnezeu îi întărește pe cei drepți în faptele lor bune, iar pe cei păcătoși îi cheamă la pocăință. Deci, dacă tatăl tău te-a certat uneori, ca să stai neclătinat în calea cea bună, iar alteori te-a bătut, ca să te lași de faptele tale cele rele, oare, nu ai fi avut tu datoria să-i mulțumești ziua și noaptea părintelui tău trupesc pentru purtarea lui de grijă față de tine? Așa face și Tatăl cel ceresc. Te ceartă pe tine, ca să te întărești în fapte bune, ca și pe lov. Te bate, ca să te întorci de la păcat, ca și pe Manase.

Când doctorul îți dă să bei doctorii amare sau când îți arde rănile trupului tău și îți produce dureri cumplite, tu îi aduci lui nenumărate mulțumiri și îi umpli mâinile de daruri. Mai poți zice că nu ești dator să mulțumești lui Dumnezeu, când te ceartă și prin necazuri îți curățește sufletul tău și îți vindecă rănile păcatelor tale, iar pentru o suferință vremelnică îți dăruiește împărăția cea veșnică? Dumnezeu deopotrivă îți face bine și când te îmbogățește și când te sărăcește; și când te înalță și când te pogoară; și când îți păstrează sănătatea și când îți trimite boala. Totdeauna și în toate varsă peste tine binefacerile Lui cele dumnezeiești. Pentru aceasta, totdeauna și în toate se cuvine să-I mulțumim Lui. Bărbații drepți și sfinți au arătat că această învățătură nu este anevoie de împlinit. Orice creștin să-și aducă aminte de suferințele și de toate încercările dreptului Iov. El nu și-a arătat recunoștința față de Dumnezeu numai când era îndestulat de toate bunătățile, aducându-I jertfe în toate zilele, ci și când era în mijlocul necazurilor celor înfricoșate, când fusese lovit cu pierderea copiilor, pierderea averii, sărăcie cumplită, răni peste tot trupul. Chinuit de o boală grea, el mulțumea, proslăvea și binecuvânta pe Dumnezeu, strigând: „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1, 21). Iov a fost mulțumitor față de Dumnezeu și când avea copii și când a rămas fără ei, și când era bogat și când a rămas fără avere, și când era sănătos și când era bolnav, și când era vesel și când era necăjit, și când era fericit și când era nenorocit.

Frați creștini, câte s-au scris în Sfânta Scriptură, spre a noastră învățătură s-au scris. Fii, creștine, în toate, mulțumitor lui Dumnezeu și-L binecuvântează în toate zilele vieții tale. Lauda Lui fie de-a pururi în gura ta. Dacă ești sănătos, sănătatea este un dar de la Dumnezeu. De ești bolnav, boala trupului este spre mântuirea sufletului tău. Zi deci împreună cu Iov: „Fie numele Domnului binecuvântat!“. De ai tot ce-ți trebuie ție și casei tale, mulțumește ca David lui Dumnezeu, Celui ce umple de bunătăți inima ta și zi împreună cu el: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, și nu uita toate binefacerile Lui!“ (Psalm 102, 2). Toți, întru toate, mulțumiți lui Dumnezeu. Să nu lipsească din gura voastră slăvirea lui Dumnezeu! Să nu lipsească de pe buzele voastre vreodată cuvintele: Slavă Ție, Dumnezeul nostru! „Dați mulțumită pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Iisus Hristos“ (I Tesaloniceni 5, 18), a Cărui slavă și stăpânire este în vecii vecilor. Amin!