Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

 

Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omului,
ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 14-15)

Iubiți credincioși,

Marele Apostol Pavel ne învață pe noi că Legea a avut numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1). Într-adevăr, multe închipuiri umbroase despre cele ce aveau să se săvârșească în Legea Darului, se găsesc scrise în dumnezeiasca Scriptură.

În cele ce urmează, vom arăta câteva din aceste simboluri și preînchipuiri care s-au referit la Crucea lui Hristos și vom începe cu cele mai vechi mărturii despre acestea. Astfel cel mai vechi simbol din Sfânta Scriptură care a închipuit crucea lui Hristos este "pomul vieții care a fost sădit în rai de Dumnezeu" (Facere 2, 9). Precum prin lemn a venit moartea (Facere 3, 1-24), tot așa, prin lemn, adică prin cruce, la plinirea vremii, trebuia să se dăruiască viață și înviere neamului omenesc, spune Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Patriarhul Iacob, cel dintâi, a închipuit semnul Sfintei Cruci, când s-a închinat la vârful toiagului lui Aaron (Facere 47, 31). Apoi, a doua oară, a închipuit Sfânta Cruce, când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate (Facere 48, 14). Alt simbol: Moise a lovit marea cu toiagul în chipul crucii și a salvat pe Israel, iar pe faraon l-a înecat (Ieșire 14, 16, 29).

Moise a întins mâinile la rugăciune în chipul Crucii și a biruit pe Amalec (Ieșire 17, 8-13). Prin lemn a îndulcit Moise apa cea amară de la Mara (Ieșire 15, 25). Dumnezeiescul Părinte Grigorie de Nyssa, tâlcuind îndulcirea apei de la Mara prin lemn, zicea: "Lemnul acesta, în sens spiritual, arată că celui ce părăsește plăcerile Egiptului în care fusese rob Israel până ce a trecut marea, i se pare la început grea și fără de gust această petrecere, deoarece se simte despărțit de plăcerile trupului și ale lumii. Dar dacă lemnul se aruncă în apă, adică dacă cineva primește făgăduința tainei învierii - taină care își are începutul în Cruce - atunci simțul lui este mângâiat de toată dulceața și plăcerea și astfel viața virtuoasă la el devine mai dulce și mai dorită, fiind hrănită cu nădejdea bunurilor viitoare" (Comentar la viața lui Moise, ms.cap.2).

Dar să continuăm cu simbolurile Crucii din Sfânta Scriptură. Toiagul lui Aaron, care era de lemn, face cunoscută vrednicia preoției (Numerii 17, 2-8). Șarpele de aramă mort, care închipuia pe Hristos, a fost înălțat pe lemn în chipul Crucii și cei mușcați de șerpi în pustiul Sinai erau izbăviți de moarte (Numerii 21, 8-9). La fel și creștinii care privesc spre Sfânta Cruce scapă de mușcătura șerpilor otrăvitori, adică de ispitele diavolilor, căci, precum șarpele a fost înălțat pe lemn în pustiul Sinai și a salvat pe evrei de moarte, tot așa a fost răstignit pe lemn Hristos într-un trup al păcatului, El Care nu știa de păcat, și a mântuit neamul omenesc. Altă dată, Moise, ca un prooroc ce era, a strigat către popor: "Priviți viața voastră atârnată pe lemn, în fața ochilor voștri". Aici el profețea despre Hristos, Viața lumii, răstignit pe lemnul Crucii.

Iubiți credincioși,

Până aici am amintit unele din cele prea multe preînchipuiri ale Crucii lui Hristos din Vechiul Testament. Acum să îndreptăm cuvântul nostru spre învățătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi și să auzim cuvântul care ne arată mai luminat decât toate închipuirile amintite mai sus despre puterea Sfintei Cruci și despre răstignirea lui Hristos pe lemn, prin care s-a lucrat taina mântuirii neamului omenesc.

Zice Domnul: Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omului, ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 14-15).

Sfântul Efrem Sirul, arătând luminat despre șarpele de aramă care închipuia răstignirea Domnului pe lemn, tălmăcește astfel acest verset: "Moise proorocul, când a păcătuit poporul, i-a poruncit să răstignească șarpele, adică păcatul să-l piardă. El nu a făcut șarpele deșert, ci vărsat și întreg, ca să ne arate nouă că suntem datori ca desăvârșit să ne întoarcem de la răutate... și cu întregul să ne pocăim de păcatele noastre".

Apoi continuă Sfântul Efrem: "Dar pentru ce cu șerpi s-a pedepsit poporul? Pentru că pe înțelegerea și socoteala strămoșilor, adică a lui Adam și a Evei, o luase asupra lor. Aceia, pentru mâncarea rodului celui oprit, au călcat porunca, iar aceștia, pentru bucate și pentru mâncări au cârtit. A grăi rele pentru cineva când nu este de față, cârtire și clevetire este. Pentru aceasta și psalmistul a zis: Și au cârtit în corturile lor și n-au ascultat glasul Domnului (Psalm 105, 25). Drept aceea și în rai, ceea ce s-a făcut prin șarpe, cârtire era. A zis și proorocul Maleahi către Israel, că au clevetit asupra lui Hristos. Iar ei au zis: Întru ce am clevetit asupra Lui? (Maleahi 3, 13). Deci, oare nu pentru același păcat făcut în rai s-au supus evreii sub pedeapsa șerpilor, ca să se învețe că balaurul cel ce s-a făcut pricinuitor al morții lui Adam și pe dânșii i-au omorât prin cârtire? Pentru aceasta au spânzurat șarpele pe lemn, ca și pe lemn arătându-l, să-i plece pe ei și să-i încredințeze cu asemănarea, iar celor ce vor lua aminte să se mântuiască... Că pocăința și pustia le-au făcut casă a lui Dumnezeu; că poporul cel ce a păcătuit, prin pocăință, s-a făcut adunare de biserică. Atunci, și nevrând, iudeii se închinau Crucii.

Și iarăși zice acest sfânt părinte Efrem: "O, păgânătatea iudeilor... că șarpelui i se închină, iar de la Hristos se întorc! O, nebunie și ieșire din minte a lor, că de frica șarpelui cinstesc Crucea, iar lui Hristos Celui răstignit nu se închină. O, ticăloasă așezare, că la răutate se fac cucernici, iar cu buna credință se luptă și bat război". Acestora, adică iudeilor, mai înainte le arată Dumnezeu prin șarpe, mustrând păgânătatea lor, că se vor închina mai mult balaurului decât lui Hristos. Dumnezeu l-a răstignit pe șarpe, ca să arate că răutatea este moartă înaintea ascultătorilor de Dumnezeu. Zice Domnul: Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omului. Înălțare numește pe Cruce, căci S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moartea și încă moarte pe Cruce; Dumnezeu L-a înălțat pe El și I-a dat Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt. (Filipeni 2, 8-10). Înălțare se numește Crucea, însemnând și înălțarea lui Hristos la cer. Așa ne învață Sfântul Efrem Sirul în "Cuvânt pentru pocăință" din cartea a 3-a.

Vedeți, fraților, din cuvântul acestui sfânt părinte, câte taine se ascundeau mai înainte în răstignirea șarpelui de aramă, pe care Moise, cu porunca lui Dumnezeu, l-a făcut și l-a spânzurat pe lemn în pustie, spre a izbăvi de moarte pe poporul cel mușcat de șerpi, ca pedeapsă pentru păcatul cârtirii împotriva lui Dumnezeu? Șarpele de aramă era mai înainte închipuirea lui Hristos, care S-a răstignit pe lemn ca să izbăvească tot neamul omenesc mușcat de șarpele cel nevăzut, satana, prin otrava neascultării și a păcatului, a cărui plată, după învățătura marelui Apostol Pavel, este moartea (Romani 6, 23).

Deci suntem datori și noi creștinii, care suntem mușcați prin păcat de șarpele cel gânditor, diavolul, să ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu prin spovedanie și pocăință, și să privim neîncetat cu ochii minții noastre, la Hristos Cel răstignit pentru noi, Care ne-a răscumpărat din robia diavolului și a morții, cu Sângele Său (Matei 20, 28; Marcu 10, 45).

Iubiți credincioși,

În cuvântul vorbit până aici, ați înțeles că prin Crucea și răstignirea Domnului, noi scăpăm din robia diavolului și din moartea păcatului, numai dacă ne întoarcem de la păcat, dacă ne mărturisim curat la duhovnicul nostru și ne facem canonul hotărât de el, după rânduiala canonică a Bisericii lui Hristos. De asemenea, cred că ați înțeles din Sfânta Evanghelie și din cele arătate mai sus, că pogorârea lui Dumnezeu Cuvântul pe pământ și toată suferința Lui, ca om, până la Cruce și moarte de bunăvoie s-a făcut asupra neamului omenesc numai din dragostea și milostivirea cea fără margini, față de neamul omenesc. Pe acest mare și netăgăduit adevăr, îl arată Evanghelia de astăzi, care zice: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).

Auzind noi, păcătoșii, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, să ne aducem aminte și de cuvintele marelui Apostol și Evanghelist Ioan, care zice că Dumnezeu este dragoste (I Ioan 4, 8, 16). Cine a silit pe Dumnezeu Cel nemărginit în putere să vină la noi? Oare nu însăși dragostea Lui? Cine L-a făcut pe El să sufere atâtea chinuri de bună voie pentru noi? Oare nu dragostea și mila Lui nemăsurată? Cine L-a îndemnat pe El să rabde pentru mântuirea neamului omenesc până la moarte, și încă moartea pe cruce? (Filipeni 2, 8). Oare nu dragostea și îndurarea Lui cea fără de margini? Vai de noi, cei păcătoși și nerecunoscători! Câtă orbire este în noi! Căci, văzând atâta ocean de dragoste și de milă față de noi, prin care am fost răscumpărați cu preascump Sângele lui Hristos Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, noi rămânem în păcatele și întunericul fărădelegilor noastre.

Oare ce trebuia să mai facă Dumnezeu pentru a noastră mântuire și nu a făcut? Oare nu El ne-a făcut pe noi? Oare nu El ne-a dat nouă suflet și viață? Oare nu El a pus sub stăpânirea omului toate cele zidite de El pe pământ? (Facere 2, 15). Oare nu ne hrănește El cu toate cele spre nevoie vieții noastre pe pământ? Oare nu El stăpânește vremile și anii? (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Oare nu El are dragoste și milă de toate popoarele pământului și rânduiește bună prefacerea văzduhurilor, spre folosul celor ce trăiesc pe pământ? Oare nu El a făcut cele patru anotimpuri și toate cele frumoase ale pământului, primăvara și vara, toamna și iarna, care se schimbă la vreme cu porunca Lui? Oare nu El a făcut luminătorii cei mari, soarele spre stăpânirea zilei, luna și stelele spre stăpânirea nopții? (Psalm 148, 3-6). Și apoi, ce avem noi ce nu am primit de la Dânsul?

Și dacă atâtea feluri de bunătăți și însăși ființa noastră o avem de la El, apoi cine nu va cunoaște că Dumnezeu este dragoste și din negrăita Sa dragoste și milă față de oameni a trimis din cer pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să Se facă asemenea nouă, afară de păcat, și să ne răscumpere cu scump Sângele Său? O, fraților, mare datorie avem să iubim pe Hristos, să-I urmăm lui Hristos, să purtăm în noi pe Hristos, să-L mărturisim cu fapta și cuvântul și să purtăm și noi crucea lui Hristos.

Să ne gândim că viața lumii și a omului pe pământ se duce prin cruce și nu este mântuire fără cruce, nici pentru lume, nici pentru fiecare dintre noi... Crucea a fost simbolizată tainic încă din rai prin pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Crucea a fost purtată de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, sfințind-o cu scumpul Său Sânge și făcând-o armă a creștinilor și steag al biruințelor Bisericii creștine. Crucea, în sens duhovnicesc, au dus-o toți sfinții și înaintașii noștri, răbdând toate necazurile vieții și chiar moartea pentru dragostea lui Hristos. Iar în chip văzut creștinii au purtat crucea în inimile și în casele lor, alături de sfintele icoane. Au așezat-o pe biserici, au ținut-o cu mare credință în mâinile lor, s-au închinat cu ea, s-au apărat de nevăzuții vrăjmași, iar în ceasul morții și-au pus-o pe piept și la căpătâi în cimitir.

Sfânta Cruce se va arăta pe cer și la sfârșitul lumii, chiar în ceasul venirii Domnului, înconjurată de slavă și negrăită lumină, cum spune Sfântul Evanghelist Matei: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și slavă multă (Matei 24, 30). Dar de ce vor plânge toate neamurile, când vor vedea Sfânta Cruce pe cer? Vor plânge păgânii și necredincioșii, pentru că n-au crezut în Hristos și în Cruce. Ba încă au chinuit și au ucis pe creștini pentru Evanghelie și Cruce. Apoi vor plânge și creștinii care s-au lepădat de Sfânta Cruce, cum sunt sectanții și cu ei vor plânge și creștinii noștri care înjură Crucea și se rușinează să o poarte și să se închine la ea, făcând-o drept pe fețele lor.

Iubiți credincioși,

Spune Duhul Sfânt prin gura proorocului David: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Psalm 115, 3). Cum vom putea mulțumi lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru toate darurile și bunătățile care ni le-a dat, pentru mila și dragostea cea negrăită care ne-a arătat-o spre a noastră mântuire? Cum am putea noi mulțumi Domnului îndeajuns pentru viață, pentru suflet, pentru Sfânta Evanghelie care ne-a lăsat-o, pentru jertfa Sa de pe Cruce și pentru toate harurile mântuirii? Dar Duhul Sfânt ne dă un răspuns hotărât la această întrebare, zicând: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema! (Psalm 115, 4).

Paharul mântuirii nu este altul decât acela pe care L-a primit Domnul de la Tatăl, adică paharul suferinței și al jertfei totale pentru mântuirea sufletelor noastre și a întregii lumi. Fără acest pahar, fără jertfă și suferință, Dumnezeu n-a voit să mântuiască lumea altfel. Fără suferință și fără cruce în viață nu este mântuire. Știți cum se ruga Iisus Hristos către Tatăl în Ghetsimani, în noaptea patimilor: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești (Matei 26, 39). Și n-a trecut de la Hristos paharul suferinței și al morții, căci așa trebuia să pătimească Hristos și a treia zi să învieze pentru noi păcătoșii. Fără moarte, nu este înviere. Fără cruce, fără durere pe pământ, nu este iertare, nu sunt sfinți, nici bucuria mântuirii în cer pentru noi toți. Câți dintre noi nu am vrea să ne mântuim fără osteneală și ispite, adică în odihnă, sănătate și îndestulare. Dar aceasta nu se poate. Câți dintre creștini nu ar vrea să-și schimbe crucea vieții cu alta mai ușoară. Dar nici asta nu se poate, căci fiecare își duce crucea pe care și-a ales-o și pe care i-a rânduit-o Dumnezeu.

Suntem creștini și prin Botez purtăm în noi harul și numele lui Hristos. Suntem fiii lui Dumnezeu după har și urmașii lui Hristos, să ducem și noi cu răbdare, cu nădejde și bucurie crucea vieții noastre, privind neîncetat cu ochii inimii spre Hristos, Care S-a răstignit și a înviat pentru noi. Să nu uităm de Golgota. Să nu uităm datoriile noastre de creștini. Adică, păstrarea dreptei credințe, buna creștere a copiilor, rugăciunea, smerenia, iubirea și împăcarea cu toți. Celelalte toate sunt trecătoare.

Suferința lui Hristos a fost de câteva zile, iar Învierea este veșnică. Așa și necazurile noastre sunt de puțină vreme aici pe pământ, unde "nu avem cetate stătătoare", dar fericirea noastră va fi veșnică, dincolo, cu Hristos.

Iar când crucea vieții și necazurile ne apasă prea greu, să ne rugăm mai mult, să ne spovedim sincer de păcate, să mergem regulat la biserică, să citim cărți sfinte, mai ales Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților, să facem milă cu aproapele și să privim spre Crucea lui Hristos Cel răstignit. Atunci ispitele și necazurile ni se vor potoli, iar lumina învierii, a credinței și a speranței ne va călăuzi pașii spre izvoarele vieții veșnice, spre Iisus Hristos Cel înviat. Amin.