Minunea despre un copil ce se înecase, pe care Sfântul Nicolae l-a păzit viu

 

​

Cine, oare, auzind, nu se va mira de atât de multe și mari minuni ale părintelui nostru. Sfântul Nicolae, care a umplut lumea cu strălucirea faptelor sale minunate, precum s-a zis și așa este? Că grecii se laudă, Italia și Siria se minunează și tot Răsăritul, fericindu-l pe el, îl mărește. Că Sfântul Nicolae, oriunde este chemat vine cu mare grabă și totdeauna, de cele fără de veste primejdii și necazuri, ce năvălesc cu milostivirea îi izbăvește pe toți, precum vedem și astăzi, la pomenirea minunii pe care a făcut-o Sfântul.

Un oarecare bărbat cucernic, având un singur fiu, și mare credință către Sfântul Nicolae, luând lumânări, tămâie și untdelemn, a intrat într-o luntre cu soția și cu fiul său și mergând împreună cu alți credincioși ca să se închine Arhiereului Nicolae de la Mira Lichiei. Și, ajungând acolo, și apoi întorcându-se cu bucurie acasă, pe când mergeau ei pe râu, femeia lui ținând copilul în brațe, a ațipit de somn și a scăpat copilul în râu; și îndată s-a înecat copilul în apă. Iar tatăl copilului, văzând nenorocirea, a început a-și smulge părul capului său, zicând: „Vai, mie, Sfinte Nicolae, au pentru aceasta am avut eu așa mare credință către Sfinția ta, ca să nu-mi păzești pe copilul meu în această nenorocire? Și cine va fi moștenitor averii mele, pe care o am? Și pe cine voi învăța a face pomenirea preacinstitei tale prăznuiri? Sau cui voi povesti mila ta cea mare, pe care o verși asupra a toată lumea? Că eu am voit a-l crește pe el în învățătură, povățuindu-l întru ale tale faceri de bine și minuni că, și după a mea moarte, să facă a ta pomenire, Sfinte Nicolae. Iar acum m-am sărăcit, că mare necaz m-a cuprins și mi-am pierdut pe singurul meu fiu și, în casa mea, degrabă va înceta pomenirea ta, că eu sunt bătrân și-mi aștept sfârșitul. Că de ai fi voit să-l izbăvești, puteai, dar ale mele fărădelegi au stat împotrivă. Acum am înțeles și am cunoscut că am rătăcit și am fost pedepsit cu întristarea. Că, de aș fi păzit poruncile lui Dumnezeu cu neprihană, atunci zidirea mi s-ar fi supus, precum lui Adam, mai înainte de greșeala lui, din Rai. Ci, acum toată făptura se ridică împotriva mea, apa mă îneacă, fiara mă mănâncă, balaurul mă înghite, fulgerul mă arde, pasărea mă rupe, animalele sălbatice mă calcă. Toată zidirea cea necuvântătoare, cele poruncite ei de la Domnul, le face. Iar noi, fiind cuvântători și cu suflet și după chipul lui Dumnezeu făcuți, nu putem câștiga minte tare, ca să ținem poruncile Făcătorului nostru.“ Și iarăși, același bărbat a mai zis așa: „Părinte, Sfinte Nicolae, nu te mânia asupra mea, a celui ce am îndrăznit a grăi atâtea, din cea multă a mea întristare. Că nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire, avându-te pe tine de ajutor.“ Iar femeia lui, bătându-și pieptul, tot aceleași cuvinte grăia. Și, ajungând la locul lor, au intrat în casă foarte mâhniți și amar tânguindu-se.

Deci, sosind noaptea, Sfântul Nicolae, cel grabnic întru ajutor celor ce îl cheamă pe el, a adus pe copil din râu și în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii l-a pus. Iar, când a sosit rugăciunea Utreniei și a intrat eclesiarhul în biserică, a auzit glas de copil plângând și, stând, s-a minunat, multă vreme, zicând întru sine: „Cine a lăsat o femeie cu copil în biserică?“ Și, mergând la străji, a început a-i mustra pe ei. Iar aceia au răspuns, zicându-i: „Nu știm ce spui.“ Și îndată, alergând împreună către ușile paraclisului, au auzit glas, iar ușile erau încuiate, cu toată întărirea. Și, luând îndată lumină și deschizând ușa și intrând în paraclis, au văzut un copil, stând ud, înaintea chipului Sfântului Părintelui nostru Nicolae. Și, văzând aceasta, s-au minunat și, mergând, au spus mitropolitului, Iar acesta, după rugăciunea Utrenieii a trimis peste tot locul vestitori, ca să vină să cunoască pe acel copil, al cui este. Și auzind, tatăl acelui copil a alergat și a spus femeii sale, zicând „Au nu cumva este copilul nostru, o, femeie?“ Iar ea, auzind aceasta, a certa pe bărbatul ei, zicând: „De ce nu înțelegi facerile de bine, cele mari, ale Sfântului Părinte Nicolae? Ca pe cei trei bărbați, de la moarte i-a izbăvit, pe Vasile, fiul lui Agricolă, din mâinile saracinilor l-a răpit pe bărbatul acela, Dimitrie, din fundul mării, l-a scos și în casa lui cea încuiată I-a pus și alte multe minuni, prin Sfântul Părinte Nicolae s-au făcut, pe care limba omenească a le povesti nu poate?“ Și aceasta grăind au alergat degrabă și și-au cunoscut copilul lor. Iar maica copilului, care nu băgase seama de copil, a căzut înaintea icoanei Sfântului Părinte Nicolae și cuvinte de umilință zicea, și, cu lacrimi mari marelui Părinte se ruga. Asemenea, și bărbatul ei, spălându-și fața cu lacrimi, se rugă Sfântului Părinte.

Și așa, cu toată mulțumirea, și-au luat copilul lor, întorcându-se, cu toată bucuria, la casa lor, dând laudă Sfântului Părinte Nicolae și slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.