Predică la Cuviosul Antonie cel Mare

 

Fericită este viața pustnicilor celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor
(Antifon)

Iubiți credincioși,

Marele între sfinți și cel dintâi dintre pustnici, Cuviosul Antonie cel Mare era de neam egiptean, născut în anul 251, din părinți creștini. Rămânând de tânăr orfan, împreună cu o soră a sa, înțeleptul Antonie nu se îndeletnicea cu nimic din cele lumești, ci numai cu gândirea celor înalte. Dar, auzind odată citindu-se la biserică cuvintele: Toate câte ai vinde-le și le împarte săracilor și vei avea comoară în cer și vino de-Mi urmează Mie (Luca 18, 22), s-a aprins cu dragostea spre Dumnezeu și întorcându-se acasă și-a vândut o parte din moștenirea sa împărțind-o la săraci, o mică parte a dat-o sorei sale pe care apoi a dus-o la o mânăstire de fecioare, iar el, lăsând cele lumești, s-a retras într-o peșteră, nu departe de satul său, unde se nevoia un bătrân îmbunătățit. Acolo a deprins cuviosul primele nevoințe pustnicești, acolo a gustat dulceața liniștii, acolo a simțit mângâierea rugăciunii, acolo a biruit întâi duhurile răutății.

Dornic de mai aspră nevoință, s-a retras apoi mai departe și s-a sălășluit într-un mormânt idolesc, unde se ostenea și mai mult cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea. Și nu puține ispite a răbdat viteazul bărbat de la diavol, în locul acela. Năluciri înfricoșate, război trupesc, zgomote de tot felul, iar la urmă a fost cumplit bătut de draci și de durere a căzut ca un mort.

Dar nu s-a lăsat biruit sfântul, ci mai degrabă Antonie îi biruia pe diavoli cu numele lui Iisus Hristos, de la care a luat apoi putere asupra duhurilor răutății. Și voind să trăiască cu totul străin de oameni, ca să grăiască numai cu Dumnezeu, s-a dus în partea cea mai de sus a Nilului și, zidindu-se într-o mică chilie din munte, nu a mai ieșit afară 20 de ani, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu și luptându-se ziua și noaptea cu nevăzuții diavoli. Acolo a ajuns Cuviosul Antonie la cea mai înaltă măsură a desăvârșirii, primind harul facerii de minuni, al dumnezeieștii înțelepciuni și al înaintevederii. Deci, fiind scos afară de ucenicii săi, a fost îndemnat de ei să le zidească o mânăstire la Faiuma, prin jurul anului 305, care în scurtă vreme s-a umplut de mulțime de călugări.

Din vremea aceea, cuviosul nu mai era singurul pustnic, ci s-a făcut dascăl al pustiei și tată al călugărilor care umpleau toată pustia aceea, căutând a urma bunului nevoitor. Dar cine va putea spune nevoințele cele de taină ale marelui Antonie? Postul cel din toată viața, rugăciunea cea neîncetată, grăirea numai cu Dumnezeu, privegherile cele lungi, culcarea pe jos, haina cea de sac? Căci mâncarea sa era numai șase uncii de pâine (o uncie - 33 de grame) muiată în apă și sare, o dată pe zi, după apusul soarelui, iar de multe ori la două și la patru zile mânca. Uneori primea și puține legume, fără untdelemn. Așternutul său era o rogojină pusă pe jos, pe care își odihnea truditul său trup, doar un ceas, două, până la miezul nopții. Apoi se scula și cădea la rugăciune, cu mâinile întinse către cer, până dimineața, când răsărea soarele.

Uneori zicea acestea către soare: "Ce să fac cu lumina ta? De ce vii ca să mă neliniștești? De ce răsari tu ca să-mi răpești lumina cea adevărată?" Căci după Cuviosul Casian "rugăciunea unui călugăr nu este desăvârșită dacă se va vedea pre sine rugându-se." Peste zi Cuviosul Antonie împărțea timpul rugăciunii cu lucrul mâinilor, împletind rogojini din foi de palmier, așa cum îl învățase îngerul lui Dumnezeu. Peste trup, Cuviosul era îmbrăcat cu un sac aspru, peste care purta un cojoc închis, după asemănarea Sfântului Ioan Botezătorul.

Vestea isprăvilor și a vieții sale îngerești a cuprins îndată tot Egiptul, a ajuns în părțile Palestinei și ale Asiei, a străbătut Imperiul până la urechile împăratului Constantin. De aceea, chiar din îndepărtata Romă, mulți doreau să-l vadă, să-i ceară cuvânt de folos, să se învrednicească de rugăciunea lui și să-i urmeze vieții sale celei sfinte. Filosofi, bogați, ostași, pustnici, eretici, păgâni, toți căutau să-l vadă pe marele Antonie. Ba și împăratul a voit să-l cheme odată la Constantinopol. Însă el nu s-a dus, la îndemnul ucenicului său care-i zicea: "De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Ava Antonie." (Patericul egiptean, Alba Iulia, 1993, p. 13).

În puțină vreme, numărul sihaștrilor din jurul Sfântului Antonie s-a înmulțit, ajungând la peste 10.000. Ei își zideau mânăstiri în toate părțile de sus ale Nilului, unde nu erau locuințe omenești și se sileau după a lor putere să urmeze vieții Sfântului Antonie. Cele mai multe așezări călugărești erau în pustia schetică, sau Schiteia, în părțile localităților Memfis, Babilon și Afrodita. Unii dintre ei trăiau la un loc, formând comunități, alții trăiau în peșteri izolate, câte doi-trei, iar alții se retrăgeau în pustia cea mai aspră, ducând viață ascetică.

Iată cum descrie marele Atanasie petrecerea lor: "Există mânăstiri care sunt, ca și atâtea alte biserici, pline de oameni care cântă psalmi, se roagă, citesc, postesc, priveghează, care pun toată nădejdea lor în cele viitoare, uniți prin legătura dragostei și care lucrează mai mult pentru întreținerea săracilor decât a lor. Este o țară întreagă despărțită de lume și ai cărei locuitori n-au altă grijă decât să se deprindă în dreptate și evlavie". (Dicționar aghiografic, 1898, p.87-88).

Fiecare comunitate avea în mijlocul ei o biserică, unde se adunau în sărbători sau, de obicei, sâmbăta și duminica, toți anahoreții, pustnicii și sihaștrii, de ascultau Sfânta Liturghie și primeau Preacuratele Taine. Peste săptămână, se nevoiau în chiliile lor, în aceeași aspră nevoință. Existența și-o câștigau făcând coșuri de nuiele și rogojini, pe care apoi le vindeau în cetăți, și-și cumpărau pâine. Puținele legume le cultivau în jurul chiliilor lor, pe care le mâncau nefierte.

Preoții bisericilor erau și superiorii comunităților, dar adevăratul lor povățuitor era, desigur, Cuviosul Antonie, care adesea se cobora din munte unde își avea chilia și cerceta pe frați, le dădea sfaturi folositoare, apoi iarăși se ducea la chilia sa.

Iată câteva din sfaturile pe care Cuviosul le dădea ucenicilor săi: "Precum peștii zăbovind la uscat, mor, așa și călugării, zăbovind afară de chilie sau petrecând cu mirenii..." Și iarăși: "De la aproapele este viața și moartea noastră. Că de dobândești pe fratele, pe Dumnezeu dobândești; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim. Nimeni neispitit, nu va putea să intre întru împărăția cerurilor..." Altădată zicea: "Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit un glas, zicându-mi: Smerenia". Mai zice iarăși: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica...".

Urând slava deșartă și dorind să grăiască mereu numai cu Dumnezeu, Cuviosul Antonie s-a retras în adâncul pustiului, cu doi ucenici ai săi, într-un munte spre Marea Roșie, unde și-a zidit o mică chilie și acolo se nevoia, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea. Din vremea aceea, muntele acela se chema "Muntele Cuviosului Antonie". În zadar îl căutau ucenicii săi și-l rugau să se întoarcă iarăși la mânăstirile lor, el nu mai voia, ci numai din vreme în vreme trecea pe la toate mânăstirile așa numite "cele de afară", întărind pe frați și mângâindu-i. Iar când nu putea veni pentru lungimea căii și arșița soarelui, obișnuia să le trimită epistole pline de multă înțelepciune.

O parte din ucenicii săi, dornici să fie mai aproape de dascălul lor, au întemeiat o altă mânăstire mai sus, pe apa Nilului, unde se nevoiau mulți călugări, ca la 5000, printre care era și Cuviosul Macarie. Aici venea mai des marele Antonie și petrecea cu frații. Ba, din râvna sa cea mare pentru dreapta credință, s-a dus Cuviosul și în Alexandria de două ori, mărturisind credința cea adevărată înaintea arienilor, a ereticilor și-a închinătorilor la idoli. Și nu puțini, văzând chipul său cel îngeresc și minunile ce le făcea cu cei bolnavi, lepădau credința cea rea și se făceau creștini dreptmăritori.

Marele Antonie a văzut cu ochi proorocești și decăderea vieții monahale din ultimile veacuri. "Va veni timpul - zicea el cu lacrimile în ochi - când călugării își vor face case mărețe prin orașe, vor iubi traiul bun și nu se vor mai deosebi de cei din lume decât prin haine. Cu toate acestea, tot se vor găsi câțiva care vor păstra duhul stării lor. Cununa lor va fi cu atât mai strălucită, cu cât virtutea lor n-a fost lovită de mulțimea smintelilor".

Simțind că i se apropie sfârșitul, Cuviosul Antonie a mai cercetat pentru ultima oară mânăstirile întemeiate de el, ucenicilor dându-le multe sfaturi cu lacrimi și sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi, suindu-se iar la chilia sa cu cei doi ucenici, Macarie și Plutin, s-a îmbolnăvit de moarte. După ce a poruncit ucenicilor să-i îngroape trupul în loc de taină, ca să nu-l afle mulțimea ucenicilor, a adăugat și aceste ultime cuvinte: "Când va veni ziua învierii, voi primi acest trup, nestricăcios, din mâna lui Iisus Hristos. Împărțiți hainele mele, dați episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care mă culcam; dați episcopului Serapion altă piele de oaie și voi luați sacul. Rămâneți sănătoși, copiii mei! Antonie se duce, nu mai este cu voi!" Sărutându-și ucenicii, bărbatul doririlor dumnezeiești și părintele părinților a adormit în Domnul la 17 ianuarie, în anul 356, fiind în vârstă de 105 ani.

Iubiți credincioși,

Până aici v-am spus pe scurt viața Sfântului Antonie cel Mare. Acum să vă spun câteva din cele mai alese fapte și cuvinte de folos ale acestui minunat părinte al monahismului creștin din toată lumea, spre zidirea noastră duhovnicească.

Odată i-au cerut ucenicii lui cuvânt de învățătură, iar Cuviosul Antonie le-a spus: "Părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine și, făcându-se doctori aleși, vindecau pe alții. Iar noi, ieșind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi, începem a vindeca pe alții și, întorcându-se boala asupra noastră, se fac cele din urmă mai mari decât cele dintâi și auzim pe Domnul, zicând: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți. (Luca 4, 23).

Altă dată l-a întrebat un ucenic: "Ce trebuie să împlinesc pentru a plăcea lui Dumnezeu?" Iar Cuviosul i-a răspuns: "Păzește cele ce-ți poruncesc: Oriunde vei merge, să ai înaintea ta neîncetat pe Dumnezeu; orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi și ori în ce loc vei ședea, să nu te muți degrabă de acolo. Păzește aceste trei porunci și te vei mântui".

Către Cuviosul Pimen a zis odată Sfântul Antonie: "Aceasta este lucrarea cea mare a creștinului, ca greșeala sa să o ia asupra lui în fața lui Dumnezeu și să aștepte ispitele până la răsuflarea cea mai de pe urmă". În altă zi a spus: "Nimeni dintre creștini nu va putea să intre în Împărăția cerurilor fără de ispite". Altui bătrân din muntele Nitriei i-a dat acest frumos cuvânt de mântuire: "Să nu te nădăjduiești în dreptatea ta, nici să te mustre conștiința vreodată pentru faptele făcute; apoi stăpânește-ți limba și pântecele".

Vedeți, fraților, cât de mare preț pune Sfântul Antonie pe smerenie? Adică să ne vedem numai păcatele noastre, să nu osândim pe nimeni, să nu fugim de ispite și necazuri în viață, că fără ele nu ne putem mântui. Să cerem sfaturi de la părinții noștri sufletești, să ne înfrânăm limba de clevetiri și de multă vorbire, precum și pântecele de lăcomii și beții. Să vă amintim și alte cuvinte de folos de la Sfântul Antonie.

Odată l-a întrebat cineva: "Care este cea mai mare faptă bună?" Iar Cuviosul a răspuns: "Dreapta socoteală; căci sunt unii care și-au topit trupul cu postul și nevoința, dar pentru că n-au avut dreaptă socoteală în viață, s-au îndepărtat de Dumnezeu". Aici Sfântul Antonie ne cere să facem toate cu dreaptă rațiune, cu măsură, după sfatul duhovnicului și după putere.

Pentru iubirea de aproapele spunea Cuviosul acest mare cuvânt: "De aproapele nostru depinde viața sau moartea noastră. Că de vom câștiga sufletește pe fratele nostru, îl dobândim pe Dumnezeu; iar de vom sminti pe fratele nostru, greșim înaintea lui Hristos".

Vedeți ce mare putere are iubirea aproapelui? Dacă miluim, ajutăm și sfătuim pe cei din jurul nostru, indiferent dacă ei ne iubesc sau nu, dobândim pe Dumnezeu, adică mântuirea. Iar dacă smintim pe oameni, nu miluim pe săraci, osândim, pârâm și nu-i îndemnăm la rugăciune și la fapte bune, vom da seamă de sufletele lor și ne pierdem mântuirea.

Pe călugări îi îndemna Sfântul Antonie să nu meargă prin lume afară de mare nevoie, zicând: "Precum peștii care stau pe uscat mor, așa și călugării care zăbovesc afară de chilie sau locuiesc cu mirenii slăbesc în tăria liniștii. Deci, trebuie să ne grăbim la chilie, precum peștele la mare, ca nu cumva rămânând mult afară să uităm păzirea cea dinlăuntru". Altor ucenici le-a spus: "Cel ce se nevoiește la pustie în liniște, de trei războaie este scutit: de auzire, de vorbire și de vedere. În schimb este luptat de desfrânare și lenevire".

Unui călugăr tânăr și nevoitor, care nu putea răbda ocara și necinstea, i-a zis Cuviosul: "Ești asemenea unui oraș care în față este împodobit, iar prin partea opusă este furat de tâlhari!"

Un frate i-a zis Sfântului Antonie: "Roagă-te pentru mine, părinte". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Nu te miluiesc nici eu, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu singur pentru mântuire și nu te vei ruga lui Dumnezeu!". Adică, nu-i deajuns să dăm slujbe ca să se roage alții pentru noi, ci trebuie ca și noi să ne ostenim împreună cu cei ce se roagă pentru noi, adică: să postim, să ne rugăm, să trăim în dragoste și să mergem la biserică dacă vrem să ne mântuim.

Spunea Cuviosul Antonie ucenicilor săi că "Dumnezeu nu îngăduie ispite grele peste oamenii de acum, ca peste cei de demult", că știe slăbiciunea noastră că nu putem răbda. Altădată spunea și acest cuvânt profetic pentru vremurile cele de pe urmă: "Va veni timpul, ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu este ca ei, se vor ridica asupra lui, zicând că este fără de minte, pentru că nu este asemenea lor".

Odată s-a rugat lui Dumnezeu un sihastru sfânt ca să vadă ceata cuvioșilor părinți și, după multă stăruință, i-a văzut, dar lipsea Sfântul Antonie. Atunci a întrebat sihastrul: "Unde este părintele Antonie?" Iar îngerul Domnului i-a răspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este și Antonie!"

Ajungând la măsura desăvârșirii, spunea Sfântul Antonie: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, că Îl iubesc. Că dragostea scoate afară frica". Același lucru ne învață și ceilalți Părinți care zic: "Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, iar dragostea de Dumnezeu este sfârșitul înțelepciunii". Fericiți sunt creștinii care iubesc pe Dumnezeu din toată inima și împlinesc poruncile Lui!

Spunea marele părinte Antonie că s-a rugat multă vreme lui Dumnezeu ca să-i descopere locul drepților și al păcătoșilor. Într-o noapte, pe când se ruga, a auzit un glas de sus, zicându-i: "Antonie, scoală și vino!" "Și știind eu pe cine se cade să ascult, am ieșit și, uitându-mă am văzut pe un oarecare uriaș, lung, negru și urât și înfricoșat care ajungea până la nori, având mâinile întinse în văzduh, sub care era un lac asemenea unei mări. Și am văzut suflete zburând ca niște păsări și câte treceau de mâinile acelui uriaș se mântuiau; iar câte erau lovite de mâinile lui, se opreau și cădeau în lacul cel de foc. Pentru cei ce zburau, scrâșnea cu dinții săi, iar pentru cei ce cădeau jos, se bucura. Și a fost glas către mine, zicându-mi: "Înțelege ceea ce vezi. Aceștia care zboară în sus, sunt sufletele drepților care nu s-au supus acestui uriaș și merg în rai. Iar acest uriaș este vrăjmașul, care apucând pe cei vinovați, îi oprește și nu-i lasă să treacă, surpându-i în iad, pentru că au urmat voii lui și au fost stăpâniți de răutate" (Aceste învățături sunt luate din Patericul egiptean, 1993, p. 7-15 și din Viețile Sfinților, Ed. Episcopiei Romanului, luna ianuarie, ed. 1993, p. 275-323).

Adeseori spunea Cuviosul și aceste sfaturi ucenicilor săi: "Să nu uitați niciodată de veșnicie. Gândiți-vă în toate diminețile că poate nu veți trăi până seara. Cugetați în toate serile că poate nu veți ajunge ziua de mâine. Faptele voastre să fie așa ca și cum ar fi cele de pe urmă din viață...".

Așa își creștea ucenicii Sfântul Antonie cel Mare, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, hrănindu-i cu învățăturile sale și făcându-se în toate exemplu vrednic de urmat. Era în toate foarte smerit, blând și plin de dragoste pentru oameni. Iar împotriva ereticilor și a duhurilor rele era aspru și de temut.

Iubiți credincioși,

Ucenicii Sfântului Antonie cel Mare s-au răspândit din Egipt în toate părțile Imperiului Romano-Bizantin de Răsărit și de Apus, începând din secolul al IV-lea. O mare parte dintre ei s-au nevoit pe Valea Nilului și în Muntele Nitriei. Alții au trecut peste Marea Roșie în Muntele Sinai. Alții au ajuns în Țara Sfântă și pe Valea Iordanului. Iar alții s-au răspândit în Siria, Asia Mică, Peninsula Balcanică, ajungând până în apusul Europei și Africa de Nord. Din secolul X monahismul și-a creat o nouă patrie în Muntele Athos, cea mai mare vatră monahală de astăzi din toată lumea. În secolul XI, odată cu creștinarea țărilor slave, s-a răspândit monahismul până în centrul, estul și nordul Europei.

În țara noastră, primele așezări monahale au apărut în Dobrogea, la începutul secolului IV. Monahismul s-a răspândit din sud spre gurile Dunării, la Niculițel și Chilia. Apoi au ajuns în Munții Buzăului, în Banat, la Morisena în secolul X. Iar din secolele XI-XIV au apărut mânăstiri noi ca: Hodoș-Bodrog, Râmeț, Tismana, Cozia, Neamț, Probota și altele.

În secolele XV-XVI, monahismul în Țările Române era în culmea înfloririi, cu sute de mânăstiri și schituri, cu mii de călugări și sute de cuvioși sihaștri în păduri și munți. În secolele XVII-XVIII, monahismul încă era înfloritor în țara noastră, fiind susținut de domni, de boieri și credincioși. Țările Române dădeau mari ajutoare și la celelalte centre monahale ortodoxe din muntele Athos, Balcani, Ierusalim și Siria. Mânăstirile noastre, precum și evlavia și daniile românești erau renumite în tot centrul Europei.

În secolul al XIX-lea monahismul nostru, ca peste tot, începe să decadă. În secolul pe care-l trăim, mânăstirile noastre se reînnoiesc, atât prin lucrările de reparații, cât și prin viața duhovnicească, dar a slăbit râvna, ascultarea, rugăciunea, dragostea și smerenia care împodobeau sufletele înaintașilor noștri.

Am spus, pe scurt, cum a ajuns monahismul în țara noastră și cum a dăinuit până astăzi, datorită în primul rând evlaviei poporului român ortodox și ajutorului material dat de domni și de credincioși. Trebuie să amintim că în mânăstirile noastre am avut și călugări cu viață sfântă cum au fost cuvioșii: Leontie de la Rădăuți, Daniil Sihastrul, Iosif și Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Sfinții Partenie și Rafail de la Agapia, Vasile de la Moldovița, Ioan de la Rîșca, Paisie de la Neamț, Nicodim de la Tismana, Ioan de la Prislop, Ghelasie de la Râmeț, Sfântul Calinic de la Cernica și ultimul sfânt român, Ioan Iacob de la Iordan (+ 1960).

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ucenicii lui Hristos, care au îmbrăcat cinul monahal, renunțând la cele pământești după modelul Sfântului Antonie cel Mare, au existat în țara noastră de peste 16 secole și că se mențin cu aceeași râvnă și evlavie până astăzi. La aceste vetre mânăstirești străbune s-au nevoit multe generații de călugări și cuvioși, rugători smeriți ai neamului. Mânăstirile au apărat credința ortodoxă curată în țara noastră. În ele s-au rugat înaintașii și părinții noștri. În ele ne sunt înmormântați sfinții, cuvioșii și marii domni apărători de neam și de credință. În sfintele mânăstiri se săvârșesc zilnic, de multe veacuri, Sfânta Liturghie și cele Șapte Laude. În ele se mângâie bunii noștri creștini și poposesc numeroși călători din toate colțurile lumii. În ele se slăvește Dumnezeu și se laudă sfinții Lui, mai mult ca oriunde în lume.

Iată pentru ce cinstim sfintele noastre mânăstiri și de ce aleargă bunii noștri creștini să se roage în ele.

Să-l rugăm pe Sfântul Antonie cel Mare și pe toți sfinții care sunt în Împărăția cerurilor să se roage Bunului Dumnezeu ca să sporim în credință, în evlavie, în dragoste și în sfânta rugăciune, virtuți prin care toți cei ce-L iubim pe Hristos ne vom putea mântui. Amin.