Viața pe scurt a celui cu adevărat întru sfinți, Ava Ioan, egumenul sfîntului Munte Sinai, numit Scolasticul, scrisă de monahul Daniil din Raith34

 

Nu pot spune în deplină cunoștință și în chip sigur care este cetatea care l-a odrăslit și crescut pe dumnezeiescul bărbat înainte de petrecerea lui închinată luptei și nevoinței. Dar pe cea care îl găzduiește acum și-l hrănește cu ambrosie, ne-a făcut-o cunoscută marele apostol Pavel. Căci viețuiește și el negreșit în acel Ierusalim ceresc, în care se află Biserica celor întîi născuți (Evr. 12, 22-23), «a căror petrecere este în ceruri» (Fil. 3, 20). Acolo săturîndu-se³⁵ cu o simțire nematerială de cele de care nimeni nu se poate sătura și privind frumusețile nevăzute, primește răsplățile vrednice ale sudorilor. Și primind acolo ca moștenire darul neostenelii pentru osteneli, petrece cu cei de acolo, «al căror picior este de acum întru dreptate» (Ps. 25, 12). Dar cum a dobîndit această fericire pururea pomenitul, o voiu spune acum.

Acesta, aflîndu-se în al șasesprezecelea an cu vîrsta trupului s-a adus pe sine jertfă bine plăcută și primită lui Hristos în Muntele Sinai. Și luînd jugul călugăriei e îndrumat și călăuzit prin petrecerea în acest loc văzut, spre nevăzutul Dumnezeu. Și a îmbrățișat înstrăinarea ca pe o ocrotitoare a tine- relor înțelegătoare³⁶. Iar prin ea, lepădînd toată îndrăzneala necuviincioasă, și însușindu-și smerenia cuviincioasă, a alungat de la intrare, de la sine, pe dracul care sădește părerea de sine și credința în sine. Și plecîndu-și grumazul și încredințîndu-se în Domnul părintelui care l-a primit ca unui prea bun cîrmaci, a străbătut fără primejdie furtuna scurtă și grea a vieții. Astfel a murit cu desăvîrșire lumii și voilor sale și a avut sufletul ca necuvîntător și lipsit de voință și cu totul izbăvit de însușirea naturală³⁷, deși câștigase înțelepciunea cea de toate felurile din afară, înainte de această simplitate cea cerească³⁸.

Astfel petrecînd nouăsprezece ani și împodobindu-se cu roadele fericitei supuneri, după ce sfîntul bătrîn care l-a îndrumat a trecut din viața aceasta, iese și el la stadionul liniștirii, avînd în mîini ca niște arme puternice dumnezeieștile rugăciuni ale aceluia, spre surparea întăriturilor satanice. Luîndu-și locul luptei sale cam la cinci mile de Mînăstire (numele lui era Thola) a petrecut acolo patruzeci de ani fără pregetare, arzînd de un foc fierbinte și de dragoste față de Dumnezeu. Dar cine ar putea să facă cunoscute și să laude prin cuvinte ostenelile purtate de el acolo ? Cum s-ar putea face arătate acestea, odată ce toată osteneala lui se sădea în chip nevăzut și fără martori ? Dar s-auzim, cu toate acestea, petrecerea prea cuviosului din cîteva semne și mici arătări.

Mînca din toate cîte sînt îngăduite de făgăduința călugărească, dar foarte puțin, ca să surpe și prin aceasta în chip prea înțelept îngîmfarea și cornul închipuirii de sine. Prin puținătate înfrîna și strîmtora în tot felul pe stăpînul pîntece cel atît de furios, strigîndu-i : taci, taci ! Iar prin împărtășirea din toate, robea pe tirana slavă deșartă³⁹.Pe lîngă aceea, stingea, prin singurătate și prin neînsoțirea cu alte persoane, văpaia cuptorului acesta, încît a prefăcut pînă la sfîrșit jarul ei în cenușă și a potolit-o cu totul. Iar de închinarea la idoli fugea bărbătescul cuvios cu bărbăție, prin mila lui Dumnezeu și prin puținătatea celor trebuincioase⁴⁰. Iar moartea de fiecare ceas a sufletului și moleșirea, o înlătura împungînd-o prin boldul morții⁴¹. Și legătura întristării o deznoda prin omorîrea împătimirii, sau poate prin simțirea celor nemateriale⁴², înainte de aceasta omorîse tirania mîniei prin sulița ascultării. Iar prin neieșirea din chilie și prin nerostirea cuvîntului, a omorît lipitoarea slavei deșarte, cea asemenea păianjenului⁴³.

Și încă ce ? Biruința asupra celei de a opta⁴⁴ a fost curățirea cea mai deplină de mîndria protivnică lui Dumnezeu. De la aceasta a început acest Veseliil⁴⁵ prin ascultare, zidirea lui fiind desăvîrșită de Domnul Ierusalimului ceresc, prin venirea Sa și prin înălțarea smereniei lui împotriva aceleia. Căci fără Acesta nu va fi înfrînt diavolul și toată oastea lui.

Unde voi pune, în împletitura de față a cununei lui, izvorul lacrimilor lui ? Căci acesta e un lucru care nu se află la mulți. Locul de lucrare a acestora se află încă și acum ; e o peșteră foarte mică, așezată la un ultim picior de munte, atît de departe de chilia lui și a oricărei alte chilii, cît să poată închide urechile pentru slava deșartă, dar să ajungă prin tînguire și prin chemările din ea și prin celelalte de felul acesta pînă la cer, precum se cuvine să fie celor ce se împung cu su- lițe și cu fierul de ars și celor ce se lipsesc de ochi⁴⁶.

De somn se împărtășea numai atîta cît să nu se vatăme firea minții prin priveghere. Iar înainte de culcare se ruga mult și alcătuia scrieri. Numai aceasta îi era frîu al trândăviei. Încolo tot drumul lui era rugăciunea neîncetată și dragostea neînchipuită de Dumnezeu. Pe Acesta și-L închipuia noaptea și ziua în oglinda curată a neprihănirii, nevrînd să se sature de aceasta niciodată, sau mai bine și mai potrivit zicînd, neputînd.

Imboldit de rivna acestui purtator-de-Dumnezeu parinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viață singuratică, cu numele Moise, îl rugă mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinților, să-i fie ucenic și să fie povățuit de el în adevărata filozofie⁴⁷. Silit fiind de rugămințile lui, fericitul îl luă la el. Și odată poruncindu-i sfîntul părinte să aducă dintr-un loc roditor niște pămînt pentru cultivarea legumelor, ajungînd Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezei depline și văpaia cea mai arzătoare înfierbântând locul ca un cuptor (căci era cea din urmă dintre luni)⁴⁸, Moise fiind prins de moleșeală și obosit de greu- tate, gîndi să se odihnească puțin. Deci așezîndu-se sub o pia- tră foarte mare, adormi. Dar iubitorul-de-oameni Dumnezeu, nevrînd să lase pe robii Săi să se piardă prin ceva, iar Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Și voi spune îndată cum :

Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând in chilie ca de obicei, și ocupîndu-se cu Dumnezeu, fu prins el însuși de o ațipire foarte ușoară. Și în această stare vede pe cineva cu chip cuvios trezindu-l pe el și zicîndu-i : «Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află în primejdie ?» Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru ucenic. Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva i s-a întîmplat vreun lucru rău sau de deznădejde. Iar acela zise : «O piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine și să mă zdrobească, pe cînd dormeam adânc sub ea, de nu m-aș fi sculat din acest loc cu o săritură grăbită părîndu-mi-se că aud glasul tău. Și îndată am văzut piatra aceea desprinzîndu-se și căzând la pămînt». Dar acela, smerit cu adevărat la cuget, nu i-a descoperit ucenicului nimic din cele văzute, ci mulțumi lui Dumnezeu cu strigări ascunse și cu silințe și cu dragoste.

Acest om al lui Dumnezeu era și un doftor al ranelor nearătate. Un călugăr oarecare, cu numele Isaac, apăsat cu tărie de povara dracului iubirii de trup și neștiind ce să facă de descurajarea care îl cuprinsese din toate părțile, veni alergînd la acest mare bărbat și-i făcu cunoscut cu tînguire și cu lacrimi războiul dinăuntru. Dumnezeiescul părinte, minunîndu-se de credința și de smerenia aceluia, îi zise : «Să stăm, frate, amîndoi la rugăciune, și fără îndoială bunul și milostivul Dumnezeu nu va trece cu vederea cererea noastră». Aceasta făcîndu-se, încă neisprăvindu-se rugăciunea, ci cel chinuit șezînd încă cu fața la pămînt, Dumnezeu împlini voia robului său, ca să arate pe proorocul David spunînd și în aceasta adevărul (Ps. 144, 19). Și șarpele trupului fugi, biciuit de loviturile rugăciunii, iar bolnavul, văzîndu-se pe sine de acum sănătos și neturburat, se minuna și înălța mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce a slăvit pe robul Său, împreună cu robul slăvit de El.

Pururea pomenitul părinte, folosindu-se cu bogăție de cuvîntul harului către cei de față, și dînd drumul din sine în chip îmbelșugat rîurilor de învățătură, unii oameni răi, împinși de pizmă și luptîndu-se să oprească folosul cel mare al ei, îl numeau vorbăreț și flecar⁴⁹. Dar acesta, știind că toate le poate în Hristos cel ce-l întărește pe el și voind să învețe nu numai prin cuvînt pe cei ce veneau la el spre folosirea lor, ci cu mult mai mult prin tăcere și prin înțelepciunea (filozofia) din fapte, curma, potrivit cu ceea ce s-a scris, pricina celor ce căutau pricină ; și tăcea pentru o vreme, oprind continuarea rîului de miere al cuvîntului de învățătură. Socotea că-i mai bine să păgubească puțin pe iubitorii celor bune, pe care poate îi va folosi și prin tăcere, decît să ațîțe și mai mult pe acei judecători nerecunoscători și să-i înfurie spre răutate. Prin aceasta și aceia, rușinîndu-se de chipul îngăduitor și măsurat al bărbatului și cunoscînd ce izvor de folosință au astupat și de cîtă pagubă s-au făcut pricinuitori tuturor, s-au preschimbat în rugători pe lîngă bărbat și-i cereau împreună cu alții cuvînt de învățătură ca să nu se păgubească din pricina tăcerii lui cei ce căutau mîntuirea cea din cuvinte. Deci asculta îndată cel ce nu învățase să se împotrivească și iarăși revenea la lucrarea de mai înainte.

Astfel minunîndu-se de el toți împreună, ca de unul ce-i întrecea pe toți în toate cele bune, ca de un oarecare nou Moise apărut, cei ce au cunoscut prin cercare acestea, l-au ridicat cu sila la conducerea fraților, înălțînd așa zicînd, făclia în sfeșnicul povățuitor. Și nu și-au văzut nădejdile desmințite, căci urcă și el pe munte și intră în întunerecul nestrăbătut, primind legiuirea și vederea de Dumnezeu întipărită, în care urcă prin trepte înțelegătoare. Și deschide gura cuvîntului lui Dumnezeu și, atrăgînd duhul, a scos cuvînt bun din vistieria cea bună a inimii.

Astfel ajunge la hotarul vieții pămîntești în povățuirea israeliților monahi, făcîndu-se numai în aceasta neasemenea lui Moise, că intră în chip neîndoielnic în Ierusalimul cel de sus. Căci acela, nu știu cum, n-a ajuns la cel de jos. Despre cele spuse dau mărturie toți cei ce s-au bucurat prin el de cuvintele Duhului. Căci mulți s-au mîntuit și se mai mîntuie și acum încă. Dar cel mai bun martor al mîntuirii și înțelepciunii acelui înțelept este noul David⁵⁰. Martor este și bunul nostru păstor Ioan⁵¹, de care rugat fiind marele bărbat, a coborît la noi cu gîndirea și ne-a arătat nouă ca un alt văzător de Dumnezeu tablele lui scrise de Dumnezeu, care cuprind în afară învățături despre fapte, iar înăuntru cele despre vederea lui Dumnezeu.