Acru Borș
Într-un colţ al bucătăriei, lângă dulap trona o oală mare din lut cu mânere zdravene, acoperită cu un capac tot din lut. O primise bunica de zestre şi-a adus-o cu ea când s-a măritat, din satul învecinat. Ţinea mult la oala şi când încingeam jocuri prin bucătărie strigă la noi îngrijorată:
- Ieşiţi afară cu joaca, nu de alta, dar spargeţi oala şi nu mai am în ce să umplu borş. Oala asta are o sută de ani şi nu se găseşte pe toate drumurile.
Când ne-am sculat, într-o dimineaţă de joi focul duduia, iar pe sobă în ceaunul cel mare ferbea apă. Dintr-un săculeţ, bunica turnă în olanul cel mare târâte de grâu după ce o cernuse printr-o sata rară, specială, că nu cumva să fie vreo pietricică sau ceva pleava. După ce l-a umplut cam pe un sfert, a adăugat două, trei mâini de mălai proaspăt şi "hucea" sau cuibarul cum îi mai spunea. A liat apoi găleata cu apă şi a turnat până s-a acoperit taratea, apoi cu un linguroi de lemn zdravăn a mestecat şi tot a mestecat în olan, de parcă ar fi mestecat mămăligă.
- Bunica, ce este aceia "huce" şi de ce îi spui cuibar? O întrebam curioasă.
- De mult, tare de mult cineva a descoperit borşul de casă. De atunci se tot patreaza câteva linguri de tarate după ce s-a acrit (huce) până la următoarea umplere. Mare nenorocire ar fi dacă nici o gospodină din sat nu ar mai avea cuibar de borş. Rămâi fără ea, mergi şi rogi o vecină să-ţi dea, dacă ai norocul să aibă mai multă. Dacă nu trebuie să aştepţi până ce va umple borş cineva prin sat. Dintodeauna am lăsat mai multă huce decât îmi trebuie. E bună şi de leac. Dacă ţi-ai scrântit mână sau piciorul pui o compresă şi îţi trece degrabă. Şi pentru dureri de cap sau de şale e bună.
Mă uitam fascinată la ea şi mă minunam ce multe lucruri ştie.
- Fugi repede şi adu câteva crenguţe de vişin cu frunze, aoooleu era să uit!
Când m-am intros tocmai se pregătea să toarne apă fiartă cu cimbrişor de câmp în ea.
- Cu astea ce fac mamaie?
- Pune-le peste tarata înmuiată, dar hai mai repede că acum torn clocoteala.
Odată apă răsturnată în olan, iar a început bunica să mestece cu linguroiul. A mestecat ce-a mestecat şi, deodată scoate linguroiul şi unde nu mă stropeşte peste nas cu terciul acela călduţ.
- Acru borş, acru borş, acru borş!
Am luat-o la fugă, strigând cât mă ţinea gura că nu-mi place.
- Hai, la mamaia, să te şterg, îmi spuse, şi când m-am aproiat iar, mi-a dat pe la gură cu linguroiul, în timp ce spunea "acru borş" "acru borş" "acru borş", de parcă ar fi descântat.
Am început să plâng, căci nu înţelegeam ce are cu mine, în timp ce ea alerga râzând după surorile mele, prin ograda cu linguroiul în mână.
- Bravo, dacă v-aţi supărat înseamnă că se acreşte borşul.
Stăteam ceva mai departe, retrasă, de frica linguroiului în timp ce bunica ajutată de sora cea mare urcau oala sus, pe soba încălzită bine în care focul se topise. A pus deasupra capacul şi un ştergar de cânepă iar apoi multe coverturi groase pentru a se păstra căldură cât mai mult timp şi a se acri borşul.
A doua zi, dimineaţa, oala cea mare din lut era din nou în mijlocul bucătăriei. Borşul se ridicase deasupra, era limpede, gălbui şi foarte acru. L-a răsturnat într-o căldare, apoi a umplut din nou cu apă călduţă şi a mestecat bine. A pus într-o ulcică huce pentru borşul următor apoi din nou apă peste taratea acrita, a mestecat iar apoi l-a lăsat câteva ore să se limpezească şi iar a scurs borşul.
A răsturnat apoi taratea într-un ştergar de cânepă pe care l-a legat cu îndemânare şi punând un lighian dedesubt l-a agăţat într-un bat cu un cârlig special pentru aceasta.
Odată terminată treaba, a dus găleţile cu borş şi le-a răsturnat în putinica din beci. De acolo avea să ia oridecâteori făcea ciorbe gustoase şi sănătoase.
*
Umplu şi în ziua de astăzi borş după reţeta bunicii şi, când fac aceasta, mă gândesc ce comori ne-au lăsat bătrânii noştri. Borşul pregătit din tarâte de grâu în casă este una dintre ele. El este aliment şi medicament.
Comentarii
Trimiteți un comentariu