Pomenirea Sfântului Marcu Mărturisitorul, episcopul Aretusei din Siria

 

Despre suferințele Sfântului Marcu pentru credință ne scriu Sfântul Grigorie Teologul și fericitul Teodorit. După cum ne spun acești minunați sfinți, în timpul împăratului Constantin cel Mare acest Marcu a dărâmat la pământ un templu idolesc și a adus pe mulți la Sfânta credință a lui Hristos.
Când pe tronul imperial de la Constantinopol a urcat răul Iulian, nepotul marelui Constantin, care după puțină vreme de la investitura lui s-a și lepădat de Sfânta credință și s-a numit apostat, s-a întâmplat ca și unii din Aretusele Siriei să se lepede de Hristos și să se întoarcă la păgânism.
Acela a fost momentul când s-au ridicat împotriva cetățeanului Marcu, care distrusese acel templu, pretinzându-i ca fie să reclădească templul, fie să plătească cetății o sumă mare de bani. Cum bătrânul Marcu a respins ambele pretenții, el a fost biciuit, batjocorit, defăimat și târât pe străzile cetății. După aceea i-au tăiat urechile cu un fir de ață tare. Apoi l-au despuiat de haine, l-au uns cu miere și l-au lăsat legat de un copac în arșița verii astfel încât să fie omorât de veninul tuturor insectelor înțepătoare și otrăvicioase.
Mucenicul lui Hristos a îndurat toate fără jeluire. Marcu era foarte înaintat în vârstă, dar chipul lui strălucea asemenea celui al unui înger.
Idolatrii păgâni în cele din urmă și-au redus din ce în ce mai mult pretențiile lor bănești față de Marcu, la o sumă atât de mică, încât și cel mai sărac ar fi putut-o da, dar Marcu a refuzat să acorde chiar cel mai neînsemnat gologan scopului celui drăcesc.
Răbdarea lui i-a impresionat puternic pe cetățenii orașului, care au început să-l admire și pe care a început să-i doară pentru el. Acești cetățeni, care provocaseră de fapt martiriul bătrânului Marcu, în cele din urmă și-au redus la zero pretențiile lor bănești, numai și numai în scopul de a i se lăsa lui Marcu viața, în cele din urmă, ei l-au eliberat și unul câte unul s-a pocăit, a luat sfaturile lui și s-a întors la credința lui Hristos. În același timp, în cetatea Heliopolis de la picioarele Muntelui Liban, Chiril diaconul a suferit la fel pentru aceleași pricini. În vremea în care creștinismul s-a bucurat de libertate, diaconul Chiril a distrus unele temple păgânești, lucru pentru care a fost torturat cu sălbăticie mai târziu, sub Iulian, apostatul.
Atât de sălbăticiți în lucrarea diavolului au fost torționarii lui cei păgâni, încât atunci când l-au ucis, i-au sfâșiat măruntaiele cu dinții.
În aceleași zile ale muceniciei Sfântului Chiril au mai luat mucenicia și alții. Au fost din aceia ale căror trupuri păgânii le-au tăiat mădular cu mădular, le-au amestecat cu ovăz și le-au dat spre mâncare porcilor.
Dar pe aceștia pedeapsa năprasnică a lui Dumnezeu nu a întârziat să-i lovească: căci toți dinții le-au căzut și în văzul și înaintea tuturor celor care le-au văzut sălbăticia din gura lor ieșea o duhoare grea și urâtă, cu neputință de suportat, ca o pedeapsă pentru toți cei din jur.