CAZANIA DUMINICII A TREIA DIN POST (Despre suflet)

 

Frați creștini,

Domnul Isus a ridicat la mare înălțime vrednicia și cinstea sufletului omenesc. Arătându-l mai de preț decât toată lumea, a zis că nici un lucru din cele ce sunt în lume nu este vrednic de schimbat cu sufletul. Dar, oare, ce este sufletul, care este așa de prețios, atât de scump și cu totul de neprețuit? De unde este adus? Care este ființa și firea lui, și cât timp trăiește el? Mulți dintre păgânii închinători la idoli, cu sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, s-au ostenit să înțeleagă acestea, dar neavând lumina descoperirii dumnezeiești ca povățuitoare ostenelilor lor, s-au ostenit în zadar. Dintre aceștia, unii s-au înălțat prin lumina minții lor până aproape de treapta înțelegerii, dar neputând fi ridicați de lumina aceasta până la treapta cea mai înaltă, au căzut în greșeli cu totul necuviincioase. Alții, nefiind atât de luminați de lumina minții, au grăit despre suflet, ca niște nepricepuți.

Din mărturiile lor însă vedem că cea mai mare parte dintre filozofi credeau că sufletul este nemuritor și că există o răsplătirea faptelor săvârșite în viață, deși învățătura lor era plină de greșeli.

Noi avem învățător pe Fiul lui Dumnezeu, care luminează cu învățătura Evangheliei Sale întunericul vieții noastre. Deci, dacă vom lua aminte la învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, vom cunoaște îndată pe Cel care a făcut sufletul, care este firea sufletului, cât timp trăiește el, care este rostul lui și pentru ce scop a fost făcut.

Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu „a făcut pe om, luând țărână din pământ“ (Facere 2, 7). După aceasta, „a suflat în fața lui duh de viață și omul s-a făcut, astfel, un suflet viu“ (Facere 2, 7). Dumnezeu însă nu are nici plămâni, nici gură, nici buze ca să sufle. Cuvintele „a făcut pe om luând țărână“ și „a suflat asupra lui suflare de viață“ ne arată tocmai deosebirea dintre trup și suflet, că altceva adică este trupul, și altceva sufletul. Trupul este alcătuit și orice lucru care este alcătuit se risipește în pământul din care s-a alcătuit. De aceea, trupul este din fire stricăcios. Sufletul este un singur lucru, nealcătuit din multe părți; el niciodată nu se descompune și nu se risipește. De aceea, sufletul este prin firea lui nestricăcios și nemuritor. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om, luând țărână din pământ, și a suflat în fața lui duh de viață“ (Facere 2, 7). Deci și trupul și sufletul s-au făcut de Dumnezeu; însă trupul este materialnic, pământesc, văzut, muritor și stricăcios, iar sufletul este duh, nematerialnic, gânditor, nevăzut, nemuritor și nestricăcios. Atunci, suflând Dumnezeu în fața celor dintâi oameni, a zidit sufletul lor, iar acum, El zidește sufletul fiecărui om, în însuși trupul omului, precum numai El știe, după cum spune proorocul: „Cel ce întinde cerul, și întărește pământul, și zidește duhul omului înlăuntrul lui“ (Zaharia 12, 1).

Dumnezeiasca Scriptură a descris întâi alcătuirea trupului, apoi pe a sufletului, arătând că Dumnezeu, prin milostivirea Sa, a dat alte daruri trupului și alte daruri sufletului. Trupului i-a dat creșterea, înmulțirea, ca să umple pământul și să-l stăpânească, atunci când Dumnezeu a binecuvântat pe primii oameni, zicând: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și-l stăpâniți“ (Facere 2, 28). Sufletului i-a dat domnia și stăpânirea peste toate lucrurile cele pământești și peste tot pământul, când a zis lui Adam și Evei: „Stăpâniți peștii mării și păsările cerului și toate viețuitoarele care se mișcă pe pământ“ (Facere 1, 28). Când însă Dumnezeu a dat sufletului omului stăpânirea aceasta, i-a dat și toate puterile trebuincioase spre a domni și a stăpâni pământul. Aceste minunate puteri ale sufletului, fiecare om le vede și le simte în propria lui viață.

Sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul și gândește orice voiește. Își aduce aminte de cele din trecut, socotește pe cele care sunt de față și poartă grijă de cele viitoare; chibzuiește, judecă, împacă și osândește însăși gândurile sale. Sufletul învață felurite limbi, felurite meșteșuguri și științe înalte. Câte limbi auzi, câte cărți citești, câte lucruri cu meșteșug vezi, sunt lucruri ale sufletului. El a aflat meșteșugul cu care trecem peste nesfârșitul apelor mării, cu care ne afundăm în adâncul mării și scoatem mărgăritarele de preț, ne coborâm în sânurile pământului și scoatem tot felul de metale; măsurăm mărimea soarelui, a lunii și a celorlalte planete, cu toate depărtările care sunt între dânsele, prin ochianele cu care vedem pe cele mici, mari, și pe cele de departe, aproape; cunoaștem măsura puterii focului, a apei, a vântului, prin organe care măsoară focul, apa, căldura, greutatea și vântul. Sufletul grăiește despre apucăturile cele bune, despre natură, despre măsura pământului, despre ierburi, despre doctorii, despre stele, despre ființa lucrurilor, despre duhuri, despre suflet, despre Dumnezeu. Prin aceste puteri ale lui, domnește și stăpânește peste toate făpturile de pe pământ și peste tot pământul.

Iată câtă deosebire este între omul cuvântător și dobitocul cel necuvântător! Care dintre dobitoacele necuvântătoare, sau din păsările zburătoare, sau din viețuitoarele înotătoare în apă, sau din cele târâtoare pe pământ, pot să facă, nu toate, ci măcar ceva din ceea ce face omul? Cel care se gândește la acestea, se minunează, văzând atâtea binecuvântate daruri și însușiri ale sufletului, prin care omul se deosebește de celelalte făpturi pământești și se apropie de Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a dat sufletului puterile necesare stăpânirii tuturor făpturilor de pe pământ, cu mult mai vârtos i-a dat lui stăpânirea trupului în care sălășluiește, făcându-l pe el domn și stăpân, iar pe trup rob și slujitor al lui. De aceea, când sufletul stăpânește, povățuiește și ocârmuiește trupul, iar trupul se supune și îi slujește lui, atunci se vede și se cunoaște lucrarea cea minunată a sufletului, din care nici urmă nu se poate vedea la dobitoacele necuvântătoare. Și această lucrare minunată a sufletului este singura în stare să aducă trupul omului la sfârșitul și scopul cel fericit, pentru care a fost făcut de Dumnezeu.

Sufletul lui Iov era domn și stăpân peste trupul lui, care îi era rob și slujitor. De aceea, vedem la el atâta bărbăție împotriva nenorocirilor venite peste el pe neașteptate, atâta tărie de suflet în sărăcia și lipsa atât de cumplită, atâta răbdare în boală, cu rănile și durerile care-l chinuiau, încât ni se pare că Iov este fără trup. Dacă vom cerceta viața și trăirea proorocilor, a apostolilor, a mucenicilor, a cuvioșilor și a tuturor sfinților, vom vedea și vom cunoaște cât este de mare puterea sufletului, și care sunt darurile care-l deosebesc pe om de animalele necuvântătoare, care nu știu ce este dreptatea, curățenia, mărinimia de suflet, iubirea de străini, sau cunoștința despre existența lui Dumnezeu, neavând nici urmă de dragoste și de ascultare față de El.

Când însă trupul va înlătura stăpânirea sufletului și va face din suflet rob al său, atunci se stinge frumusețea sufletului și se veștejește podoaba lui, stingându-se luminile lui. Atunci nu vezi nimic altceva decât numai vicleșuguri, fățărnicii, furturi, cruzimi, nedreptăți, robia pântecelui și noroiul păcatelor. Atunci lucrarea sufletului nu se mai vede; nu mai vezi omul cuvântător, ci animalul cel necuvântător, pentru că el a căzut din cinstea, în care l-a înălțat Dumnezeu și s-a făcut asemenea cu animalele necuvântătoare, cum spune psalmistul David: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor“ (Psalm 48, 21).

Suflete al meu, cum nu mai cunoști firea ta dumnezeiască? De ce te arăți atât de nemulțumitor față de Binefăcătorul tău cel prea bun, Care ți-a dat ție atâtea puteri și Care te-a îmbogățit cu atâtea daruri? Cum primești și te faci rob trupului tău și slujești robului tău? Într-adevăr, te trage trupul prin dulceața cea omorâtoare a plăcerilor și te aprinde cu focul cel pierzător al păcatelor sale! Dar tu știi, că de vei birui, te mântuiești pe tine și trupul, iar de te vei lăsa biruit, te osândești împreună cu trupul. Ești de sine stăpân și ai puterea care ți s-a dat de Dumnezeu; gata este spre ajutorul tău harul cel lucrător al Atotțiitorului Dumnezeu. Scoală-te, dar, suflete al meu! Pentru ce dormi? Nu știi nici ziua, nici ceasul, întru care te va despărți Dumnezeu de trupul tău, iar după despărțirea ta, nu mai este nici o nădejde de îndreptare sau de pocăință. Până când dar, o suflete al meu, până când vei fi rob? Scoală-te, ia-ți stăpânirea ta, supune trupul tău, săvârșește lucrul tău, pentru ca împreună cu el să intri în cămara slavei dumnezeiești, în strălucirile sfinților și în Împărăția cea veșnică, pe care ți-a pregătit-o ție de la întemeierea lumii prea Bunul Dumnezeu. Amin!