Scrisoare de dincolo de nori

 

Am primit  o scrisoare de dincolo de nori prin Îngerul-Porumbel, scrisă pe file puţin îngălbenite şi şifonate, cu litere  şterse  din loc în loc de ploaia lacrimilor, am desluşit cu greutate că este vorba despre menire, sensul vieţii, meandrele destinului, dar mai ales despre iubire.Scrisoarea a venit la ceasul rânduit, când aproape devenisem hrana himerelor ce aşteptau hămesite să mă devoreze la prima greşeală, apoi să mă închidă în lumea lor ciudată, o lume ermetică, fără  ferestre, fără uşă, mută şi surdă. Îngerul-Porumbel s-a aşezat pe ramura de cireş amar, singura rămasă verde în iarna anunţată, a început să mă înveţe  iubirea, cea de la facere , de la ţipătul primar şi până în clipa de cumpănă. A fost greu să pricep că iubirea este cărarea ce ne poartă spre Împărăţie, a fost greu pentru ca am stat  închisă în sâmburele cireşei amare rămânând necoaptă spiritual, vreme îndelungată. M-am aşezat într-un târziu în genunchi pe  piatra dură, dar înmiresmată de crinii albi de la icoană şi am privit parcă întâiaoară altarul din suflet. Fusese atâta timp inundat de valul ingnoranţei, iar pentru că am dat sărutul lui Iuda ca o adevărată farisee, pentru că am luat doi pumni de arginţi mincinoşi, palma mustrării de conştiinţă m-a atenţionat cu duritate. Şi vântul rece al iernii mele m-a trezit în clipa irepetabilă, arătându-mi că nepăsarea  şi irosirea  iubirii de sine,  însemnat cea mai săracă perioadă din viaţa mea. Neputinţa întoarcerii timpului este ca o cicatrice care sângerează din când în când, dar  Îngerul-Porumbel m-a învăţat cu răbdare că distanţa dintre „eu sunt” şi  „am fost” este infimă, este doar o zbatere, o răsuflare, atât.De aceea voi dărui iubire în jurul meu, fără cântar, nu voi aştepta egal de simţire ca răsplată, căci dau din comoara dată de Dumnezeu. Gândul că sunt vulnerabilă arătându-mi iubirea de aproape şi iubirea de sine, s-a risipit ca o ceaţă la ivirea soarelui.

Rodica Constantinescu