CAZANIA DUMINICII A TREIZECI ȘI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre pocăință)

 

Frați creștini,

Când mă gândesc la aceste cuvinte ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus, „că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10), o mare nădejde intră în inima mea și de multă bucurie se umple sufletul meu; căci, dacă Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să caute și să mântuiască oaia cea pierdută, deci și pe mine, cel care sunt pierdut și păcătos, mă va căuta și mă va mântui. Când mă gândesc însă la ceea ce a făcut Zaheu, care a căutat pe Domnul și s-a mântuit, inima mea este cuprinsă de o mare deznădejde și mâhnirea și frica învăluie sufletul meu. Vreau și eu să văd pe Domnul meu, Iisus, și-L caut precum îl căuta odinioară Zaheu; însă eu, fiind rece cu dragostea mea către El, sunt oprit de mulțimea păcatelor mele, cum era oprit odinioară Zaheu de mulțimea oamenilor. Zaheu, fiind mare la suflet, a ocolit mulțimea, a alergat înaintea poporului și suindu-se în dud, a văzut pe Mântuitorul lumii. Eu însă, fiind neputincios și mic la suflet, nici păcatele mele nu le lepăd înapoia mea, nici nu mă sârguiesc ca să mă sui în muntele lui Dumnezeu, în muntele cel înalt al faptelor bune, ca să văd de acolo și eu pe Iisus, Mânuitorul sufletului meu. Spre Zaheu privind, Doamne, ai văzut hotărârea de pocăință și de întoarcere spre Tine; când privești spre mine însă, vezi nepocăința și neclintirea în voile mele. cele rele. Tu, venind în casa lui Zaheu, ai aflat milostenie, dreptate, strălucire de fapte bune și loc vrednic de primirea Ta. De aceea ai rămas acolo, i-ai dat iertare păcatelor și mântuire sufletului său. Venind însă în casa sufletului meu, găsești o inimă nemilostivă, plină de nedreptăți, noroi de păcate, peșteră de tâlhari, nu gazdă vrednică de Împărăția Ta. Neavând unde să-Ți pleci capul, în loc să rămâi cu mine, fugi, și în loc să ștergi păcatele mele, Te mânii și Te depărtezi de mine, nevrednicul.

Creștinilor, eu cred și mărturisesc că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să cheme pe cei păcătoși la pocăință și văd, într-adevăr, că celor care s-au pocăit, li s-a deschis raiul și li s-a dat mântuirea. Într-adevăr, mare este puterea pocăinței! Nici greutatea sau mulțimea păcatelor și nici petrecerea îndelungată în păcate, nu înving puterea pocăinței. Te-ai pocăit, ai dobândit iertare și te-ai mântuit. Toate acestea sunt adevărate, pentru că sunt întemeiate pe cuvintele proorocilor, pe propovăduirea apostolilor, pe pildele celor care s-au pocăit și pe hotărârea lui Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său, nu ca să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință. „Căci n-am venit, zice Iisus, să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, la pocăință“ (Matei 9, 13). Pentru aceasta noi, cei care credem în Hristos, nu avem nici o îndoială. Îndoială avem numai dacă pocăința noastră nu este pocăință adevărată. Când citim în Sfintele Scripturi despre faptele celor care într-adevăr s-au pocăit și privim apoi la faptele pocăinței noastre, ne temem că noi, în loc să ne pocăim, ne jucăm și ne înșelăm pe noi înșine, socotind pocăință adevărată actul mărturisirii păcatelor, care nu are nici măcar chip de pocăință.

Într-adevăr, altul este actul pocăinței și altele sunt faptele pocăinței. Pocăința adevărată este recunoașterea păcatului, mărturisirea lui cu umilință și hotărârea îndepărtării de la el. Cel care într-acest chip se pocăiește, acela ia iertarea păcatelor sale. Iar faptele pocăinței sunt: întoarcerea și îndepărtarea de la păcatele mărturisite, postul și rugăciunea, lacrimile și înfrânarea trupului și celelalte fapte bune, care îndepărtează pe om de la păcat și-l îndreaptă pe calea cea bună. Deși altul este actul pocăinței și altele sunt faptele pocăinței, totuși atât de mult sunt legate, încât, când vor lipsi faptele pocăinței, atunci pocăința nu ne este adevărată și nici folositoare, ci mincinoasă și fără de rost. Pentru aceasta dumnezeiescul Înaintemergător al Mântuitorului, Sfântul Ioan Botezătorul, propovăduia celor care se pocăiau, zicând: „Faceți, dar, roade vrednice de pocăință!“ (Matei 3, 8)

Când a văzut Iuda că Iisus Hristos, vândut de dânsul, a fost osândit la moarte, atunci și-a recunoscut păcatul și s-a mărturisit, zicând înaintea arhiereilor și bătrânilor: „Am greșit, de am vândut sânge nevinovat“ (Matei 27, 4). Într-adevăr, pocăința lui Iuda a fost pocăință, dar lipsită de roadele pocăinței, căci, în loc de faptă bună, a rodit răutate; în loc de rugăciune și de lacrimi, a rodit mânie și ambiție, pentru că „aruncând arginții în templu, s-a dus de acolo“ și în loc de nădejde, a rodit deznădejde, sinucidere, căci „mergând, s-a spânzurat“ (Matei 27, 5).

Vedem deci că nu orice pocăință este mântuitoare. Vedem că pocăința lipsită de faptele cele vrednice de pocăință, aduce vătămare, nu folos. Iată o altă pocăință asemenea cu pocăința lui Iuda: pocăința lui Faraon. El s-a mărturisit de două ori înaintea lui Moise și a lui Aron. Întâi, când a văzut stricăciunea adusă de grindină peste țara sa. „Greșit-am acum. Domnul este drept, iar eu și poporul meu am săvârșit fărădelegi!“ (Ieșire 9, 27), a mărturisit el lui Moise și Aaron și a făgăduit îndreptarea împietririi inimii lui, eliberând pe iudei. S-a pocăit dar nu s-a depărtat de la păcat, căci s-a împietrit inima lui Faraon și n-a eliberat pe fiii lui Israel. A doua pocăință și mărturisire a fost când Faraon a văzut mulțimea fără număr a lăcustelor și stricăciunile aduse de lăcuste în țara sa. Faraon a chemat din nou pe Moise și Aaron, zicând: „Am greșit înaintea Domnului Dumnezeului vostru și vouă. Iertați-mi acum, încă o dată, greșeala mea! (Ieșire 10, 16-17). S-a pocăit, dar nici această pocăință nu a dat roadele ei, căci, când au încetat lăcustele, inima lui Faraon s-a împietrit iarăși și n-a voit să elibereze pe israeliteni. Este cunoscut sfârșitul și roada acestei pocăințe mincinoase. Faraon a fost înecat în Marea Roșie, împreună cu toată armata și puterea lui, carele și călăreții.

Câtă deosebire este între această pocăință mincinoasă a lui Faraon și pocăința cea folositoare și adevărată a femeii păcătoase, care s-a pocăit și a alergat la casa lui Simon fariseul, unde era Domnul Isus și unde, înaintea tuturor, a căzut la picioarele Lui și I le-a spălat cu lacrimile ei; apoi, ștergându-le cu părul capului, le-a uns cu mir și s-a făcut curată și vas ales al lui Dumnezeu, în loc de vas al păcatului. Creștine, când te pocăiești, faci și tu ca această păcătoasă? Te pocăiești și tu de frica osândei veșnice? Cazi și tu la picioarele lui Iisus cu inima umilită? Verși atâtea lacrimi, ca să poți spăla picioarele Mântuitorului? Le ștergi apoi prin curățenia gândurilor tale? Le ungi pe ele cu mirul milosteniei tale către cei săraci? Te faci și tu curat și prieten al lui Dumnezeu, în loc de rob al diavolului? Dacă faci acestea, atunci pocăința ta este adevărată; atunci Dumnezeu primește întoarcerea ta; atunci El zice și către tine ceea ce a zis către păcătoasa, care cu adevărat s-a pocăit: „Iertate îți sunt păcatele! Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 7, 48, 50).

Apostolul Pavel, prigonind mai înainte Biserica lui Dumnezeu, când se numea Saul, s-a pocăit atunci când a fost chemat din cer la pocăință, pe drumul Damascului. Dar care sunt roadele pocăinței lui? Cine poate egala posturile, privegherile, ostenelile, primejdiile, prigoanele, bătăile, lanțurile, împroșcările cu pietre și mai pe urmă de toate moartea cea mucenicească a Sfântului Apostol Pavel? Pocăința lui a rodit întoarcerea neamurilor de la închinarea la idoli la cunoștința de Dumnezeu.

Apostolul Petru, de trei ori lepădându-se de Iisus Hristos cu jurământ, s-a pocăit plângând cu lacrimi amare. Apoi toată viața sa, cu multe oșteneli, lupte și primejdii, a propovăduit în toată lumea pe Dumnezeu cel adevărat, pe Iisus Hristos, de Care s-a lepădat în curtea arhiereului Caiafa. Pentru dragostea lui Hristos și-a vărsat și sângele său și moartea cu bucurie a suferit.

Din pildele acestea, cât și din alte nenumărate pilde din Sfânta Scriptură, învățăm că nici un păcat nu înfrânge puterea pocăinței. Uciderile, prigoanele, lepădarea de credință, care este cel mai greu dintre păcate; ca și pe toate celelalte fărădelegi; le vindecă balsamul cel alinător al pocăinței: Doctorul, atunci când izbutește să cunoască bine doctoria bolii, are neclintită nădejde în vindecarea bolnavului.

Frați creștini, noi cunoaștem foarte bine și fără nici o îndoială că numai una este doctoria cea adevărată a vindecării păcatului: pocăința. Pe ea a hotărât-o Iubitorul de oameni Dumnezeu, doctorie pentru orice boală, pentru orice suferință, pentru orice rană a sufletului nostru. Pocăința vindecă toate păcatele și șterge toate urmele fărădelegilor noastre. Pocăința este limanul pe care l-a pregătit milostivirea lui Dumnezeu tuturor celor înviforați de păcatele lor. Cel ce crede cu adevărat în Iisus Hristos, acela nu se îndoiește nicidecum de aceasta.

Orice păcat este o faptă rea, cu nemărginită greutate, pentru că este nesocotirea legilor lui Dumnezeu celui nemărginit. Pocăința este doctoria cea adevărată a acestei nemărginite păcătuiri. Deci „având doctoria pocăinței, suflete al meu, apropie-te, lăcrimează cu suspinuri, strigând către Doctorul sufletelor și al trupurilor: Scapă-mă, Iubitorule de oameni, de greșelile mele și mă numără cu păcătoasa, cu tâlharul și cu fiul cel desfrânat și-mi dăruiește, Dumnezeule, iertarea păcatelor mele și mă mântuiește!”. Pocăința noastră nu trebuie să fie ca a lui Cain, ca a lui Iuda sau a lui Faraon, ci trebuie să fie pocăință adevărată. Dacă ne vom pocăi ca femeia cea păcătoasă, ca vameșul, ca Apostolul Pavel, ca Apostolul Petru și ca Zaheu cel despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi, adică cu zdrobirea inimii și lacrimi, cu desăvârșită depărtare de păcate și cu roadele pocăinței, faptele noastre cele bune, atunci pocăință noastră va fi primită de Dumnezeu, atunci vom lua iertare păcatelor și mântuirea cea veșnică, de care fie ca să ne învrednicească și pe noi, Bunul și Milostivul Dumnezeu. Amin!