CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre cauzele nerodirii cuvântului dumnezeiesc în sufletul omului)


 


Frați creștini,

Când a vorbit Apostolul Petru întâia oară în Ierusalim, învățând pe popor cuvântul lui Dumnezeu, iudeii au primit cu dragoste cuvântul lui și s-au botezat ca la trei mii de suflete. Altă dată, el iarăși a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în pridvorul cel ce se numea al lui Solomon, când mulți dintre cei care au auzit, au crezut și s-a făcut numărul bărbaților botezați ca la cinci mii. S-a dus Filip în Samaria și a propovăduit acolo despre Împărăția lui Dumnezeu și despre numele Domnului Iisus Hristos, și au crezut și s-au botezat mulți bărbați și femei. S-au dus Barnaba și Pavel în Cipru și au învățat acolo cuvântul lui Dumnezeu; a crezut îndată în Hristos proconsulul Sergiu Paul. Ce credeți că-i învățau atunci sfinții apostoli pe ascultătorii lor? Ii învățau să se lepede de credința lor părintească și să primească pe cea în Hristos. Îi învățau să se supună altei legi, Evangheliei, care era potrivnică legii lor, credinței lor. Îi îndemna să-și părăsească obiceiurile lor și să îmbrățișeze pe cele creștinești: altă viață, alte obiceiuri, o trăire duhovnicească în loc de cea trupească, o trăire cerească în loc de cea pământească. Ascultând ei propovăduirea Evangheliei, se lepădau de credințele și obiceiurile lor de mai înainte și primeau credința cea nouă. Se întorceau de la dezmierdările trupului și de la toată desfătarea și plăcerea trupească și mergeau în prigoane, în lupte, în primejdii și chiar la moarte.

Propovăduitorii învățăturii Domnului Hristos ne învață continuu să nu ne lepădăm de credința părintească, ci s-o păzim neîntinată. Ne învață să nu primim altă lege, ci să păzim legea creștinească, pe care am primit-o de la părinții noștri. Ne învață să nu urmăm alte obiceiuri, ci să trăim după obiceiurile cele vechi ale creștinilor. În vremile de acum însă roadele propovăduirii sunt mult mai puține, deși astăzi nu sunt greutățile din vremea sfinților apostoli.

Unii zic că atunci rodea cuvântul lui Dumnezeu, pentru că îl întăreau minunile. Au crezut ca la trei mii de suflete, când a învățat Petru întâia oară, pentru că s-au minunat și s-au înspăimântat auzind pe apostol, pe neașteptate, vorbind în felurite limbi. Au crezut ca la cinci mii, când a propovăduit același apostol a doua oară, pentru că au văzut pe cel care fusese din pântecele maicii sale olog, vindecat de Petru, că umbla, și alerga. Au crezut în Samaria mulți bărbați și femei, când a propovăduit Apostolul Filip, pentru că a scos din mulți oameni duhurile necurate și a vindecat pe mulți slăbănogi și ologi. A crezut proconsulul Sergiu din Cipru, când a învățat Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum blestemul lui a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Este adevărat că semnele și minunile ajutau și întăreau propovăduirea, după cum mărturisește și Evanghelistul Marcu, zicând: „Iar ei pornind au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin minunile care urmau“ (Marcu 16, 20).

Vedem însă că mulți au crezut, chiar fără să vadă minuni. Ce minune a văzut Ioan Botezătorul când, propovăduia și zicea: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor?“(Matei 3, 2) Nici una! Dar la el, veneau atunci Ierusalimul și toată laturea dimprejurul Iordanului și se botezau de dânsul în Iordan, după ce-și mărturiseau păcatele lor. Ce minune au văzut cei din Antiohia, când s-au dus la ei Pavel și Barnaba și i-au învățat credința în Hristos? Nici una! Dar oamenii de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau și slăveau cuvântul Domnului și au crezut în viața cea veșnică. Nici o minune n-au văzut cei din Iconia, când iarăși au intrat în Sinagoga de acolo Pavel și Barnaba și au grăit cuvântul lui Dumnezeu și totuși, mulțime multă de iudei și de elini au crezut. Nici o minune n-au văzut atenienii, însă au crezut în propovăduirea lui Pavel mulți, împreună cu Dionisie Areopagitul. Dacă minunile ar fi avut puterea aducerii la credință a celor ce nu-L recunoșteau pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci cei care au văzut minunile Lui ar fi trebuit să creadă în El. Dar noi știm că fariseii, văzând pe cel mut și îndrăcit vindecat de Iisus Hristos, ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“ (Matei 9, 34). Unii dintre farisei, înțelegând că cel orb din naștere vede, n-au crezut, ci ziceau despre Iisus Hristos: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzește sâmbăta“ (Ioan 9, 16). Iudeii, văzând aceeași minune, n-au crezut, ci ziceau: „Noi știm că omul acesta este păcătos!“ (Ioan 9, 24). Și s-au sfătuit între ei că, de-L va mărturisi cineva că El este Hristos, acela să fie scos din sinagogă (Ioan 9, 22).

Frați creștini, alți, oameni zic că cuvântul lui Dumnezeu nu mai rodește în vremile de acum, pentru că faptele propovăduitorului, din viața lui, sunt nevrednice și potrivnice învățăturii pe care o propovăduiește. Domnul și Stăpânul tuturor a vorbit despre pricina aceasta destul de lămurit. Cărturarii și fariseii erau vicleni, mincinoși și zavistici. De multe ori Domnul îi osândea ca pe niște fățarnici, nebuni și orbi; însă n-a zis niciodată că învățătura pe care o propovăduiesc ei nu este folositoare și roditoare, din cauza nevredniciei lor, ci dimpotrivă a poruncit și a îndemnat pe iudei să asculte cuvântul pe care-l învățau ei și să păzească toate câte ziceau ei, dar să se depărteze și să nu urmeze faptele lor: „Toate câte vor zice vouă să păziți, păziți și faceți, zice Domnul, dar după faptele lor să nu faceți, căci ei zic, dar nu fac“ (Matei 23, 3).

Recunoaștem că, dacă propovăduitorul învățăturii Domnului Hristos are purtare bună și viață sfântă, atunci cuvântul lui, prin harul ce-l are de la Dumnezeu și prin bunul nume pe care îl are el între oameni, ajută la întoarcerea, celui rătăcit și sprijinește îndreptarea celui păcătos. Însă nici sfințenia propovăduitorului nu este pricină, nici răutatea lui nu este piedică rodirii propovăduirii, după cum nici pricina rodirii seminței nu este frumusețea și podoaba plugarului și nici pricina nerodirii ei, nu este urâțenia sau sluțimea feței lui. Dacă cuvântul sfinților ar fi avut putere singur să întoarcă pe cei păgâni și să îndrepte pe cei păcătoși, toată lumea ar fi crezut în Hristos, când Sfinții Părinți învățau. Toată lumea ar fi crezut când propovăduiau sfinții apostoli ai lui Hristos; toată lumea ar fi crezut când învăța și propovăduia Sfântul sfinților, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Vedem însă că mulți dintre aceia care au ascultat propovăduirea adevărului din gura Domnului nostru Iisus Hristos nu s-au folosit cu nimic de pe urma ei, ci au rămas cu inima împietrită.

La toate aceste întrebări și nedumeriri a dat răspuns pilda Sfintei Evanghelii, care s-a citit astăzi și mai cu seamă tâlcuirea ei, pe care n-a făcut-o nici om, nici înger, ci Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Începând pilda, El a zis: „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa“ (Luca 8, 5). N-a zis: Ieșit-a dreptul, sau râvnitorul, sau sfântul, ci a zis simplu: „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa“. Deci, dacă propovăduitorul seamănă sămânță dreaptă și nu neghini vătămătoare, învățând dogmele și legile cele dumnezeiești, aceasta este destul din partea propovăduitorului pentru rodirea cuvântului și nu este deloc nevoie să cercetăm viața și purtarea lui.

După aceea, Domnul a arătat trei pricini ale nerodirii propovăduirii cuvântului dumnezeiesc: neluarea aminte, lenevirea și amăgirea vieții acesteia; iar pentru rodirea cuvântului, o singură pricină: bunătatea. Împărțind pe ascultătorii cuvântului dumnezeiesc în patru cete, i-a asemănat pe dânșii cu drumul, piatra, spinii și pământul roditor. Și, fiindcă în vremurile de acum mai toți suntem sau drum călcat de patimi și de diavoli, sau piatră uscată și fără umezeală, sau spini, adică plini de griji lumești, trupești și de orișice deșertăciune, care înăbușă înțelegerea mântuitoare de suflet, iar cei ce au o viață bună și curată sunt foarte puțini și rari, pentru aceasta vedem prea puțin și rar rodul cuvântului propovăduit.

Frate creștine, dacă se propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu și mintea ta nu ia aminte, ca să înțeleagă cele ce se grăiesc; sau când se propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu, și tu te lenevești și dormitezi, atunci tu ești drum din care diavolul răpește cuvântul dumnezeiesc și-l risipește, ca să nu intre în mintea ta și în inima ta, unde să rodească întoarcerea ta pe calea Domnului. Dacă ai venit să asculți cuvântul lui Dumnezeu, dar nu cu scopul îndepărtării năravurilor tale rele, nu spre folosul sufletului tău, ci ca să pândești știința și meșteșugul cuvântătorului, sau să iscodești pe ascultători, atunci, chiar dacă vei lua aminte sau vei înțelege cele ce se propovăduiesc, tu ești piatră. De aceea, răsare și în inima ta lăstarul tânăr al cuvântului propovăduit, adică puțină umilință, dar, fiindcă inima ta nu are aplecare spre ascultarea cuvântului evanghelic, se usucă și se risipește îndată umilința ta și rămâne neroditoare în sufletul tău. Iar dacă auzi cuvântul lui Dumnezeu și ai dorință și voință de îndreptare, iei aminte și înțelegi cele ce se propovăduiesc, dar ieșind afară din biserică, în loc să te gândești la cele ce ai auzit, îți afunzi îndată mintea ta în deșertăciunile lumii și te îneci în plăcerile trupului, atunci tu ești pământ mărăcinos, spinos. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu face să răsară atunci în tine mlădițele sale cele firave, adică umilește inima ta, aduce lacrimi în ochi: tăi și gând de îndreptare în sufletul tău, dar spinii grijilor tale deșarte și ai plăcerilor tale trupești îneacă și șterg și umilința și lacrimile și gândul pocăinței și al întoarcerii tale; și astfel cuvântul lui Dumnezeu se face neroditor în tine.

Iar dacă auzi cuvântul lui Dumnezeu și gândul tău este drept, și luarea aminte mare și evlavia multă, și înțelegându-l, te gândești la el deseori și socotești totdeauna înțelesurile cuvântului, ca să le aduci la îndeplinire în viața de toate zilele, atunci cuvântul lui Dumnezeu ți se face folositor, atunci dezrădăcinezi din inima ta lăstărișul păcatului și aduci rod însutit de fapte bune.

Deci, frați creștini, când veniți în biserică ca să ascultați cuvântul lui Dumnezeu, sau când îl citiți în cărți, să nu fiți nici drum, nici piatră, nici mărăcini, ci să faceți inima voastră pământ bun și curat, știind că Dumnezeu, Care a făcut pe om slobod, fiind milostiv, voiește ca toți oamenii să se mântuiască; dar, fiind: drept, pe nimeni nu silește, ci numai cheamă și îndeamnă. Mijlocul prin care cheamă și îndeamnă este propovăduirea învățăturii prin cuvânt, pe care Dumnezeu l-a folosit dintru început spre mântuirea oamenilor. Chemând și îndemnând pe cei mai înainte de Legea veche, pe cei din timpul Legii, pe cei de după Lege, pe cei din vremea venirii Lui trupești, ca și pe cei de după arătarea Lui în trup, El singur a adus la cunoștiința oamenilor cuvântul Său prin prooroci, apostoli, și Sfinții Părinți, prin care a proorocit și a vestit dinainte întruparea Fiului Său, cel Unul Născut, a învățat dogmele credinței, a dat Tainele cele mântuitoare, a arătat legile cele dumnezeiești și a dat predaniile cele sfinte. Cuvântul Lui a arătat calea mântuirii și calea pierzării; a făgăduit Împărăția cea cerească și chinul cel veșnic. De același mijloc, adică de cuvânt, se folosește Dumnezeu până acum, grăind nouă prin arhierei, prin preoți, prin părinții duhovnici și prin cărți. De aceea, până în vremurile noastre, cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a întoarce pe cei rătăciți, de a îndrepta pe cei păcătoși și de a întări pe cei cu viață sfântă. Prin cuvânt, până în vremurile noastre, harul lucrează mila Sa peste noi. Deci, iubiți mei frați, dacă nu ne vom supune cuvântului lui Dumnezeu și nu vom dobândi nici un folos de la el, atunci nu putem avea nici o nădejde de mântuire. Este trebuință deci de râvnă și de sârguință pentru ascultarea învățăturilor dumnezeiești, de luare aminte și de evlavie în ascultarea lor; de aducere aminte după ce am ascultat cuvintele dumnezeiești de învățătură, și de aducerea lor la îndeplinire în viața noastră de toate zilele. Numai astfel se face inima noastră pământ bun și curat; numai în acest chip rodesc învățăturile dumnezeiești, în noi, roadele faptelor bune și purtătoare de mântuire în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta