TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A UNSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

După cum zugravul iscusit, atunci când zugrăvește o icoană, măsoară și înseamnă mai dinainte, pe părțile trupului sfântului pe care-l zugrăvește, și pregătindu-și după aceasta vopselele potrivite, caută să înfățișeze, cât mai credincios, trăsăturile sfântului pe care-l zugrăvește, în așa fel ca chipul sfântului zugrăvit să fie cunoscut de oricine, și după cum scriitorul înțelept, atunci când scrie o carte, pentru ca aceasta să fie înțeleasă de toți, caută cuvinte potrivite, care să descrie cât mai bine persoanele, lucrurile și sentimentele despre care vorbește, pentru ca aceia care vor citi mai târziu să simtă că văd faptele și persoanele despre care este vorba în scriere, tot așa a făcut și Sfântul Evanghelist Matei, înfățișându-ne pilda Domnului nostru Iisus Hristos, pe care ați auzit-o în Sfânta Evanghelie de astăzi. Căci a scris pilda aceasta în așa fel încât putem vedea lămurit, pe de o parte, milostivirea și dreptatea lui Dumnezeu față de om, iar pe de altă parte, nemilostivirea și nedreptatea omului față de semenul său. Cum însă cuvintele Sfintei Evanghelii rodesc mai mult în sufletul nostru atunci când nu numai că se citesc cu evlavie, ci se și tâlcuiesc cu smerenie, noi ne vom sârgui, cu ajutorul Celui de sus, să tâlcuim această pildă întocmai, iar voi, iubiți creștini, deschideți ușile inimilor voastre, pentru primirea tâlcuirii cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis pilda aceasta:

„Împărăția cerurilor este asemenea cu un împărat, care a vrut să se socotească cu servitorii săi“. (Matei 18, 23)

Când, în vorbirea noastră de toate zilele, pentru a spune ceva ne folosim de anumite asemănări și exemple, se zice că vorbim în pilde, sau că vorbirea noastră este o pildă. Pilda este deci o asemănare sau un exemplu. Rostul unei astfel de vorbiri este pe de o parte ca să ne înfrumusețăm spusele, iar pe de alta ca să atragem și mai mult atenția ascultătorilor noștri asupra celor ce grăim. Vorbirea în pilde era foarte mult folosită de poporul iudeu. De aceea și Domnul nostru Iisus Hristos a grăit în pilde, precum a proorocit despre Dânsul și sfântul prooroc David, zicând: „Am să rostesc pilde cu sura Mea“ (Psalm 77, 2). Una dintre pildele rostite de Domnul a fost și aceasta, în care ne-a arătat că ceea ce face Dumnezeu, când cercetează pe cei vrednici și pe cei nevrednici de Împărăția cerurilor este asemenea cu ceea ce a făcut un împărat, când a cercetat, odinioară, datoria fiecăruia dintre servitorii săi, în parte:

„Și începând el să facă socoteală, au adus la dânsul pe un datornic cu zece mii de talanți“. (Matei 18, 24)

Deci, când a început să facă socoteala datoriilor, i-au adus pe un servitor care era dator cu zece mii de talanți. Talantul evreiesc,din vremea Mântuitorului, făcea 486 de galbeni din vremea de azi. Deci zece mii de talanți fac patru milioane opt sute șase zeci de mii de galbeni. Suma aceasta este deosebit de mare. Dar ce asemănare au acestea cu cercetarea drepților și păcătoșilor de către Dumnezeu? Împăratul care face socoteala datoriilor servitorilor săi este Împăratul împăraților și Stăpânul a toată făptura. Acesta, văzând cele ascunse din inimile oamenilor, cercetează și face socoteala păcatelor fiecăruia. Datornicul este păcătosul, căci precum datornicul este dator să întoarcă banii cu care s-a împrumutat, tot așa și păcătosul este dator să se întoarcă și să se pocăiască de păcatele ce a făcut. Și a zis că datornicul era dator cu zece mii de talanți, ca să arate mulțimea și greutatea păcatelor pe care omul păcătos le are față de îngăduitorul și mult milostivul Dumnezeu.

„Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el, pe femeia lui, pe copiii și tot avutul lui, ca să se plătească de datorie“. (Matei 18, 25)

Fiindcă datornicul nu avea nici un mijloc ca să-și plătească datoria, împăratul a rânduit ca să-l vândă pe el, pe femeia și pe copiii lui și tot avutul lui, ca să se plătească datoria. Într-adevăr, păcătosul nu mai are cu ce să poată îmblânzi pe Dumnezeu pentru păcatele sale, la vremea judecății. Vinderea datornicului, a femeii și copiilor lui, cu întreg avutul său, pentru plata datoriei, înseamnă despărțirea , de stăpânul care l-a vândut pe el și pe toți ai lui. Deci vinderea datornicului înseamnă despărțirea păcătosului de Dumnezeu, iar vinderea femeii, copiilor și întregului său avut înseamnă lipsirea păcătosului de toate darurile dumnezeiești pe care le avea când umbla în calea faptelor bune. Acestea mai înseamnă și chinurile și suferințele la care este dat păcătosul, pentru păcatele lui. Prin aceste chinuri, trăind păcătosul în pocăință, îmblânzește dreptatea dumnezeiască și se izbăvește de chinurile cele veșnice, care-l așteaptă pentru păcatele lui, după cum arătat Mântuitorul prin următoarele cuvinte:

„Atunci servitorul acela, căzând în genunchi, i se închina lui și zicea: Doamne, îngăduiește-mă, și-ți voi plăti ție tot“. (Matei 18, 26)

Iată roada osândei dată de Domnul: închinăciuni până la pământ, căci căzând servitorul acela la picioarele Stăpânului i se închina lui, cu rugăciuni, din adâncul sufletului: „Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot“. „Doamne, întru necaz ne-am adus aminte de Tine“ (II Regi 22, 7), zice proorocul Isaia. De multe ori. când Dumnezeu întinde arcul său și aruncă asupra păcătosului săgețile pedepselor Sale, atunci păcătosul, prin pocăință și rugăciune, aleargă la Dumnezeu și făgăduiește îndreptarea sa desăvârșită. Iată însă și milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu față de cei ce se întorc din căile păcatului, adică față de cei ce se pocăiesc:

„Iar domnul servitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria“. (Matei 18, 27)

Orice păcătos, când vine la pocăință și cere îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, făgăduind întoarcerea din calea păcatelor sale, iubitorul de oameni Dumnezeu, nu numai că se milostivește spre el, îndelung-răbdând și așteptând întoarcerea lui, ci îl și dezleagă din legătura păcatelor lui și îi iartă toate fărădelegile lui, cum i-a iertat și domnul din pilda aceasta servitorului său.

„Dar când a ieșit servitorul acela de acolo, a găsit pe unul dintre cei ce slujea împreună cu el, care-i datora o sută de dinari, și, punând mâna pe el, îl strângea de gât, zicându-i: plătește-mi ce-mi ești dator!“. (Matei 18, 28)

Cuvintele acestea arată chipul omului nemilostiv. Omul este milostiv și îngăduitor atâta vreme cât stă și trăiește după voia lui Dumnezeu și are pe Dumnezeu într-însul; dar când se depărtează de harul lui Dumnezeu, ca și servitorul care a ieșit de la domnul său, omul se face nemilostiv și neîngăduitor, ca și acest servitor față de cei ce erau împreună-slujitori cu el, față de semenii săi. Toți oamenii suntem servitorii lui Dumnezeu și de aceea ne numim tovarăși și împreună-slujitori ai Lui, având datoria să slujim Unuia și Aceluiași Stăpân, lui Dumnezeu.

Dinarul, de care amintește Evanghelistul Matei, avea o valoare mică. O sută de dinari nu făceau nici doi galbeni. Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastră către Dânsul, la zece mii de talanți, iar datoria omului către alt om, la o sută de dinari, pentru ca să arate prin aceasta cât de mare este datoria noastră față de El, în comparație cu datoria oamenilor față de noi. Ori cinste, ori slujbă, ori bani, ori altceva de-ți este dator ție omul, datoria lui nu are nici o asemănare cu datoria pe care o datorezi tu lui Dumnezeu.

„Atunci, cel împreună-slujitor cu el, căzând în genunchi îl ruga și zicea: îngăduiește-mă și îți voi plăti tot! El însă nu voia, ci ducându-l, l-a aruncat în închisoare, până când va plăti datoria“. (Matei 18, 29-30)

Ca să înțelegem cât de îngăduitor este Dumnezeu față de om, servitorul Său, când acesta cere de la Dânsul iertarea păcatelor lui și cât este de nemilostiv omul față de semenul său, când semenul său îi cere lui iertarea greșelilor sale, a pus față în față pe greșitul care cerea de la om îngăduința pentru greșelile sale, cu păcătosul care cerea de la Dumnezeu iertarea fărădelegilor lui, zicând: „Doamne, mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot!“. A căzut deci păcătosul înaintea lui Dumnezeu și, închinându-se Lui, a cerut îngăduință de la Dânsul, făgăduind îndreptarea lui. Milostivindu-se, Domnul l-a liberat și i-a iertat și datoria. A căzut de asemenea și greșitul la picioarele tovarășului său, s-a închinat lui și, rugându-se, a cerut îngăduință de la el, adică de la semenul său, de la om, și, făgăduindu-i plata datoriei, îl ruga, zicând: Mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Dar omul n-a vrut să ierte pe om, „ci ducându-l, l-a aruncat în închisoare până când va plăti datoria“ (Matei 18, 30). Care nemilostiv auzind acestea nu se va rușina?! Dumnezeu, Atotstăpânitorul, iartă mulțimea cea nemăsurată a fărădelegilor tale celor grele, pentru rugămintea, pocăința și făgăduința întoarcerii tale. Tu, viermele pământului, nu ierți greșelile cele mai mici ale semenului tău și ale fratelui tău, o mică datorie, o mică greșeală, deși el se roagă, se căiește și făgăduiește îndreptare. Ce urmează după asemenea nemilostivire? Ascultați ce ne spune mai departe Sfânta Evanghelie:

„Atunci, tovarășii lui de slujbă, văzând cele ce s-au întâmplat, s-au întristat foarte și venind au spus stăpânului toate cele ce s-au petrecut“. (Matei 18, 31)

Într-adevăr, se întristează foarte mult servitorii cei milostivi ai împăratului, când văd lucrurile cele fără de milă ale vreunuia din tovarășii lor. Pentru ca să ajute celui asuprit, ei vestesc domnului lor toate lucrurile cele fără de milă pe care le-a făcut tovarășul lor. Dar cine sunt tovarășii care se întristează foarte mult pentru neîndurarea nemilostivului păcătos și vestesc domnului lor tirăniile tovarășului lor? Îngerii se numesc tovarăși și împreună-slujitori, fiindcă îngerii și oamenii, pe unul și Același Dumnezeu slăvesc și slujesc. Îngerii nu iubesc răutățile. Pentru aceea ei se întristează, când noi păcătuim și se bucură, când noi ne pocăim. De altfel nu aceștia vestesc lui Dumnezeu păcatele omului nemilostiv, fiindcă lui Dumnezeu îi sunt cunoscute de mai înainte; dar văzând nemilostivirea noastră față de frații noștri și fiind îndemnați de milostivire, se roagă lui Dumnezeu pentru ajutorul celui ce este asuprit de cel nemilostiv. Această rugăciune a îngerilor în folosul celui asuprit ne-a arătat-o Domnul, prin cuvintele: „Și venind, au spus stăpânului toate cele ce s-au petrecut“. Și ce a făcut împăratul, după ce a auzit de nemilostivirea servitorului său?

„Atunci, chemându-l pe el domnul său, îi zise: servitor viclean, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de tovarășul tău, precum și eu am avut milă de tine? (Matei 18, 32-33)

Cuvântul „atunci“ vrea să arate timpul când Domnul Iisus va ședea să judece viii și morții. El va aduce înaintea Sa pe cel nemilostiv și-l va mustra cu mustrare aspră, zicându-i: Servitor viclean! Eu am ascultat glasul rugăciunii tale, când te-ai pocăit și am iertat mulțimea păcatelor tale! Deci nu se cuvenea ca și tu, la rândul tău, să asculți rugăciunea tovarășului tău și să-l miluiești pe el, după cum și eu te-am miluit pe tine?

„Și mâniindu-se domnul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria“. (Matei 18, 34)

Înfricoșat lucru este mânia și urgia lui Dumnezeu. A dat pe cel nemilostiv pe mâna chinuitorilor nemilostivi, adică pe mâna diavolilor, ca să-l chinuiască, până cândva plăti toată datoria. Și fiindcă plata datoriei păcatelor se face numai prin pocăință, iar după moarte nu mai este pocăință, chinuirea pe care a hotărât-o Dumnezeu celor nemilostivi este veșnică, după cum și fericirea celor ce au săvârșit fapte bune în viața aceasta și au fost plini de bunătate, de dragoste și de iertare față de semenii lor, va fi veșnică și nimic nu o va mai putea îndepărta. de la ei, în viața pe care o vor duce în Împărăția cerurilor. Și Domnul Iisus încheie pilda aceasta, zicând:

„Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare din voi nu veți ierta, din inimă, greșelile fratelui vostru“. (Matei 18, 35)

Iată deci tot scopul pildei. După cum împăratul acela a pedepsit pe servitorul cel nemilostiv, tot așa și Tatăl Meu cel ceresc, zice Domnul, vă va pedepsi pe voi, de nu veți ierta din inimă greșelile fraților voștri. Dar pentru ce nu a zis: „Tatăl vostru“, precum a zis în alte locuri, de mai multe ori, ci a zis: „Tatăl Meu“? Pentru că vorbea despre păcătoșii cei nemilostivi și nepocăiți, cărora cerescul Dumnezeu nu le este Tată, ci Judecător și pedepsitor. Deci, frați creștini, să fim cu toată luarea aminte la nemărginita milostivire a Bunului Dumnezeu față de noi, păcătoșii, când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, căci iertarea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră numai dacă și fiecare din noi am iertat de mai înainte, din inimă, greșelile fraților noștri. Numai călăuziți de aceste gânduri, putem să ne înălțăm cugetele la Dumnezeu și să ne rugăm cu toată încrederea în bunătatea Lui, rostind cu buzele și din toată inima: „Și ne iartă, Doamne, nouă, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșelile greșiților noștri“ (Matei 6, 12). Altminteri, rugăciunea noastră este o înșirare de vorbe despre care nu ne dăm seama și, ceva mai mult, o cerere pe care o îndreptăm către Dumnezeu, ca să se arate față de noi tot atât de lipsit de iertare precum și noi înșine ne arătăm față de cei ce ne greșesc nouă.

Fie ca Bunul Dumnezeu să se milostivească față de noi și să ne lumineze mintea pentru a înțelege Sfânta Lui voie și a face numai cele bune și bineplăcute înaintea Lui. Căci a Lui este stăpânirea și puterea și slava în vecii vecilor. Amin!