Pomenirea Sfântului Precuviosului părintelui nostru Pimen cel mare

 

Sfântul Pimen a fost de neam egiptean și unul dintre marii asceți ai Pustiei egiptene. Tânăr fiind, el i-a cercetat pe Părinții cei mari ai pustiei, culegând de la ei mierea cea duhovnicească precum albina.
Pimen l-a rugat odată pe Avva Pavel să îl ducă la marele Avvă Paisie. Văzându-l pe Pimen, a zis Avva Paisie către Avva Pavel: „Copilul acesta pe mulți va mântui, căci mâna lui Dumnezeu este cu el. "
Peste puțină vreme tânărul Pimen s-a tuns monah și i-a atras la viața călugărească și pe doi frați ai lui.
Odată maica a venit la pustie ca să îi vadă pe fiii ei. Dar Preacuviosul Pimen nu a lăsat-o pe maică să intre la ei, ci i-a grăit prin ușă: „Ce voiești? Să ne vezi aici, pentru puțină vreme sau în împărăția lui Dumnezeu, veșnic?" Auzind acestea maica s-a dus de acolo cu bucurie, zicând: „încredințată sunt că vă voi vedea acolo, deci nu mai voiesc să vă văd aici, nicidecum!"
În mânăstirea în care se nevoiau acești frați, al cărei egumen era Avva Anouv, fratele cel mai mare al Sfântului Pimen, rânduiala lor călugărească era așa: noaptea petreceau patru ceasuri lucrând cu mâinile, patru ceasuri le foloseau pentru somn și patru pentru citirea Psaltirii. Ziua și-o petreceau alternând lucrul mâinilor cu rugăciunea de dimineața și până la amiază, citeau sfintele cărți de la amiază și până Vecernie, iar după Vecernie își pregăteau puțină cină. Aceasta era singura lor masă din zi, care îndeobște se făcea dintr-un fel de varză.
Avva Pimen a povestit despre masa obștii odată: „Noi am mâncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul din noi “Vreau altceva” sau, “Nu-mi place mâncarea aceasta. ” Așa a fost petrecerea noastră călugărească în toate zilele vieții noastre, întru tăcere și pace. "
Avva Pimen s-a nevoit în veacul al cincilea, săvârșindu-se către Domnul cu pace, la adânci bătrâneți.