Sfintele Paști; Învierea Domnului - sărbătoarea luminii și a bucuriei

Pastile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Dacă sărbătoarea este o ţâşnire de viaţă dumnezeiască în creaţie şi ca atare o ţâşnire de lumină mai presus de fire, Pastile sunt ţâşnirea deplină a vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră creştină. Natura noastră omenească nu mai e străluminata numai trecător de o rază dumnezeiască, care arată că ea nu e de la sine şi singura existenţa, ci această natură e străbătută deplin şi pentru veci de viaţa dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicată din înlănţuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul în iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", până la Înălţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată interior de prima: "Hristos s-a înălţat!", până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârşită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.

Bucuria aceasta are atâta entuziasm în ea, încât ea e ca o "sfântă beţie", că o "beţie trează" de care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa. E ca o "beţie trează", pentru că e produsă de cea mai autentică dar şi cea mai minunată realitate, realitatea neasemănat de frumoasă a vieţii veşnice şi plenare, mai frumoasă şi mai minunată decât şi-o poate închipui orice imaginaţie, motiv pentru care Sfântul Grigorie de Nyssa spune că îngerii nu pun în funcţie nici o imaginaţie, pentru că realitatea pe care o văd întrece orice imaginaţie.

Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, în urma Pogorârii Duhului Sfânt, care părea privitorilor că o beţie (Fapte II, 13), începuse de la Înviere. Ea caracterizează bucuria credincioşilor de la Paşti, care rămâne temelia vieţii sufleteşti a lor în tot cursul vieţii pământeşti. Acest entuziasm e produs de împărtăşirea de "vinul cel nou" al vieţii de care a vorbit Hristos înainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): "Veniţi cu rodul vitei celei noi al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a învierii împărăţiei lui Hristos să ne împărtăşim".

Femeile mironosiţe aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă "cu frică şi cu bucurie mare" să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus cel înviat la întâlnirea cu ele, este: "Bucuraţi-vă!" (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred aleargă cu aceeaşi bucurie debordantă în noaptea Paştilor şi în zilele ce urmează, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: "Hristos a înviat!". Bucuria este starea sufletească principală pe care a produs-o vestea învierii în cei care ştiau că viaţa lor sfârşeşte în moarte. Bucuria aceasta se menţine în creştini continuu, dar se actualizează mai ales în noaptea Paştilor.

Femeile mironosiţe se bucura nu numai pentru că-l vor vedea iarăşi pe învăţătorul iubit, ci pentru că învierea Lui înlătura în general moartea ca sfârşit al vieţii noastre, deschizându-i orizontul eternităţii. Aceasta este şi cauza bucuriei noastre din orice timp. În viaţa noastră, a creştinilor, s-a produs prin Învierea lui Hristos o schimbare radicală, în ea a pătruns o lumină nesfârşită, conţinutul ei a căpătat o valoare incomensurabilă, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabilă.

Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justeţea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosiţe. El nu le-a îndemnat să se bucure pentru simplul fapt că vor fi iarăşi cu El, ci pentru semnificaţia generală nouă şi plină de fericire pe care o are Învierea Lui pentru cei ce cred în El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci încoace continuu: faptul că Apostolii au fost în stare să moară până la unul pentru mărturia Învierii lui Hristos, faptul că mărturia aceasta a produs milioane de mucenici şi de sfinţi, că cei credincioşi nu pot găsi sens existenţei lor fără această Înviere, e o repetare continuă a confirmării Învierii date de către Hristos.

Existenţa noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelenţă, de o bucurie reală, consistenţă şi durabilă.

Se ştie că pe noi creştinii bucuriile trupeşti nu ne satisfac deplin, că sufletul nu e satisfăcut de ele, iar bucuriile sufleteşti sunt nedepline, pentru că noi trăim marginile cunoaşterii, ale iubirii, ale purităţii sentimentelor noastre.

Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenţă, pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când ştim acum că prin moarte trecem la viaţa veşnică. De aceea Biserica cânta în noaptea Învierii: "Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrăţişăm: O, Pastile! Izbăvirea de întristare". Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paşti se spune: "Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului".

Şi precum înainte de Învierea lui Hristos toate erau ţinute într-o frântură de sens neîmplinita, batjocorita, chinuitoare, aşa Învierea Lui umple toate de lumină şi de bucurie. Căci, când o singură părticică din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Dacă pentru o singură făptura - şi aceasta este umanitatea lui Hristos - timpul a devenit un timp spre înviere şi spre viaţa de veci, lumina în care e pusă acea făptură e văzută de toate celelalte şi devin o asigurare spre învierea şi viaţă de veci, despre lumina integrală pentru noi toţi. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, etape ale înaintării în lumină, ducându-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veşnice, al petrecerii veşnice în lumina descoperită a învierii, cum zilele săptămânii, zile închinate sfinţilor care au trăit timpul în această lumină a învierii, sunt sărbători pregătitoare pentru duminica învierii, cum au fost şi pentru ei.

Precum bucuria învierii întrece toate bucuriile şi copleşeşte toate tristeţile, aşa lumina ei întrece toate luminile revelaţiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stâlp de foc conducea un popor dintr-o robie pământească într-o libertate pământească exterioară; acolo Moise le făcea cunoscută voia Lui Dumnezeu ascuns în întuneric şi simţit în parte doar de el însuşi. Aci Dumnezeu însuşi, Soarele Hristos ne luminează, arătat prin Învierea Sa din morţi în mod deplin, şi ne conduce spre libertatea şi viaţa deplină a vieţii eterne: "În locul stâlpului celui de foc a răsărit Soarele dreptăţii, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre".

S-a spus că "vestea bună" (Evanghelia) creştină se concentrează în vestea Învierii lui Hristos, temei al siguranţei ca şi noi vom învia. Apostolii şi-au văzut misiunea lor în a fi martori ai Învierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur însă că această veste a fost prin excelenţă "vestea bună" nu pentru că a anunţat învierea unui om simplu; nici n-a întemeiat nădejdea învierii noastre a tuturor pe învierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o înviere pentru eternitate şi spre plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan puţin deosebit, dar tot relativ, al vieţii omeneşti obişnuite. Ea a fost vestea prin excelenţă bună, pentru că a anunţat Învierea Celui ce fiind om a fost şi Dumnezeu şi pentru că noi înviind, pe temeiul Învierii Lui, ne vom împărtăşi de viaţă deplină a umanităţii lui în Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Învierii lui Hristos, au fost în acelaşi timp martorii tuturor semnelor şi cuvintelor prin care Hristos însuşi şi-a dovedit dumnezeirea Lui, că unii ce au stat în preajma Lui "în tot timpul petrecerii Lui între noi" (Fapte I, 21). Numai o astfel de înviere e o înviere intru plinătatea eternă a vieţii noastre şi ea întemeiază bucuria noastră plenara sau coincide cu ea.

Femeile mironosiţe pleacă de la mormânt nu numai cu bucurie, ci şi cu "frică mare". În bucuria lor e prezentă simţirea misterului, simţirea izbucnirii existenţei supreme, dumnezeieşti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obişnuită. Heidegger a deosebit între "Furcht" că frica de ceva din lume şi "Angst" ca un fel de cutremurare în faţa morţii, care pune capăt existenţei în lume. În bucuria trăită de femeile mironosiţe la vestea învierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea înaintea unui alt plan de existenţă. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaimă, căci nu era produsă de sentimentul golului, al nefiinţei, ci era o cutremurare amestecată cu, bucurie. Învierea lui Hristos e "începătura altei vieţi, veşnice".

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existenţei noastre, l-au simţit ca un plan al existenţei în plenitudine.

Viaţa creştinului în plenitudinea şi deci în bucuria şi lumina deplină este o altă viaţă, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuată de noi înşine, ci de Dumnezeu asupra fiinţei noastre, deşi ni se cere şi nouă pregătire şi receptivitate pentru aceasta.

Acesta e sensul cuvântului "Paşti". În Sinaxarul de la utrenia Învierii, Pastile, care se traduc prin cuvântul românesc "trecere", sunt asemănate cu "trecerea" de la nefiinţă la existenţa în actul creaţiei de la început, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui în ţara făgăduinţei şi cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Învierea este ultima "trecere" prefigurată de celelalte. Ea e "trecerea" desăvârşită, pentru că e trecerea noastră de la pământ la cer. Şi dată fiind domnia morţii, instaurata prin păcat. Învierea e şi trecerea definitivă şi totală a creaţiei de la moarte la viaţă.

În această ultimă trecere sau transcendere se împlineşte scopul creării lumii de către Dumnezeu.

Iată cuvântul Sinaxarului: "Această zi o numim Paşti care înseamnă în limba evreiască trecere. Pentru că aceasta e ziua în care a adus Dumnezeu la început lumea din nefiinţă. Intru această zi scoţând pe poporul Israel din mâinile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru această zi s-a pogorât din cer şi s-a sălăşluit în pântecele Fecioarei. Şi acum din pântecele iadului scoţând toată firea omenească, o a înălţat la ceruri şi o a adus la cinstea cea dintâi, a nestricăciunii". Învierea e o transcendere a noastră la plenitudinea vieţii în Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrările dumnezeieşti necreate, dar a transcendere la care colaborează şi ea. Transcenderea existenţei noastre din robia păcatului, la o viaţă deplin pnevmatizata prin îndumnezeire s-a făcut prin naşterea şi învierea umanului în ipostasul divin.

Propriu-zis Hristos însuşi e "Pastile". El e transcenderea, pentru că în El se produce aceasta, pentru că în El se preda fiinţa noastră în mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Şi ne predă într-o nevinovăţie şi blândeţe asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe când mielul acela n-a ridicat cu adevărat păcatul lumii pentru că jertfă lui nu era actul liber al unui om fără păcat şi deci n-a putut obţine decât o trecere a fiilor lui Israel din robia pământească la libertate pământească, că prefigurare a trecerii de la altă robie la altă libertate superioară, Hristos a venit ca Mielul în sensul deplin al cuvântului care ne-a trecut de pe pământ la cer, pentru că El însuşi a făcut această trecere pentru Sine ca om: "Hristos, Pastile cele nouă, jertfă cea vie jertfită, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii".

În Hristos cel înviat rămâne înscrisă jertfă, căci numai prin jertfa Lui s-a făcut transcenderea. El rămâne Pastile permanent prin excelentă sau trecerea continuă, ca să putem trece şi noi în orice timp împreună cu El în planul învierii şi al vieţii de veci. Toată existenţa noastră şi a istoriei este, unită cu Hristos, un Paşte, o trecere, de aceea şi o jertfă cu Hristos însuşi. De aceea, lăudând pe Hristos cel înviat, nu uităm să lăudăm şi Crucea Lui, căci prin ea a înfăptuit Hristos trecerea de la moarte la viaţă şi prin ea putem face şi noi această trecere: "Cinstitei Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Căci cu rană Ta noi toţi ne-am vindecat". Sau: "Făcându-se ca un om, pătimeşte ca un muritor, şi prin patima pe cel muritor îl îmbrăca întru nestricăciune".

În tăria incoruptibilităţii e fructificata tăria spirituală a pătimirii de bună voie şi fără vină. În ordinea spirituală, nevinovăţia, blândeţea şi jertfă Mielului care suporta junghierea, echivalează cu puterea leului care învinge moartea. În ordinea spirituală numai Mielul nevinovat şi înjunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieşte (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeşte de puterea crucii lui Hristos în săptămâna Patimilor, tot aşa se vorbeşte de ea în sărbătoarea Paştilor: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu îngroparea Ta ai omorât stăpânirea morţii". Crucea continua să ne lumineze şi acum din Hristos, căci ea înseamnă blândeţe, moarte faţă de tot ce ne ţine înlănţuiţi de ceea ce ispiteşte trupul şi dezvolta patimile care ne fac neliberi şi ne închid într-o existenţa a repetiţiei lipsită de sens, încheiată prin moartea definitivă.

Datorită crucii acesteia, Hristos n-a putut fi ţinut în iad, căci introducea acolo linişte, blândeţe şi nevinovăţie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blândeţea şi fermă lui dăruire de sine îi fac pe cei de acolo să scape de legăturile dureroase ale păcatului lor şi să se descopere pe ei înşişi în adevăratul sens al existenţei lor: "Cela ce a dat învierea neamului omenesc, ca un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta căpeteniile iadului şi s-au ridicat porţile cele de durere, că a intrat împăratul slavei, zicând celor din legături: "Ieşiţi!" Şi celor din întuneric: "Descoperiţi-vă!" (Miercuri seara din Săptămâna luminată).

În baza puterii Sale, Hristos intra în iad în mod paradoxal că "jertfit şi nejertfit", ca "jertfă vie", că predat cu totul lui Dumnezeu şi tocmai de aceea plin de putere dumnezeiască, ca Miel şi ca împărat. Blândeţea Lui e cu atât mai biruitoare cu cât este a împăratului: "Mântuitorul meu, vie şi nejertfita jertfă, ca un Dumnezeu pe Tine însuţi de voie aducadu-Te Tatălui, ai înviat pe Adam împreună cu tot neamul, sculându-Te din mormânt" (din Canonul din noaptea de Paşti). Sau: "Doamne, cela ce iadul ai prădat şi moartea ai călcat, Mântuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstită crucea Ta, miluieste-ne pe noi". Iadul nu a putut suporta prezenţa în el a Mielului jertit, căci în blândeţea Lui era puterea dumnezeiască.

În iubirea maximă manifestată de Hristos pe cruce e atâta viaţă şi putere ca prin ea revine la viaţa nu numai trupul Său, ci trezeşte din moarte sau din paralizie şi puterile sufleteşti ale celor din iad. Dar această putere a iubirii ce a mers până la cruce, o actualizează Hristos continuu. El păstrează rănile sale în trupul Sau că o sursă permanentă a iubirii sale, că o dovadă că Cel ce a înviat nu e altul decât Cel ce s-a răstignit pentru noi. Dacă ar fi altul, învierea Lui şi cea viitoare a noastră n-ar avea temeiuri în iubirea Lui şi n-am fi pregătiţi şi noi pentru ea prin iubirea noastră faţă de El, trezită de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desăvârşire spirituală: "Rănile Tale, Hristoase, care de voie le-ai răbdat pentru noi, le-ai arătat ucenicilor Tăi, punându-le mărturie slăvitei învierii Tale" (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipăirea rănilor s-a convins Toma că iubirea lui Hristos manifestată în răstignire a fost aşa de mare, că prin ea a înviat şi ne va învia şi pe noi, căci o asemenea iubire nu putea fi decât iubire dumnezeiască. Numai în sensul că iubirea maximă, iubirea adevărată este iubire dumnezeiască se adevereşte adagiul: "Iubirea în veci nu moare".

Iubirea nevinovată a Mielului strigă în urechile sufletelor amorţite ale celor din iad ca un răcnet de leu trecându-i în împărăţia Sa: "Desteptat-ai după ce ai adormit, pe cei morţi din veac, împărăteşte ca un leu răcnind în iad".

Viaţa învierii este viaţa plinătăţii şi deci a luminii depline şi această calitate o are pentru că este o viaţă de participare neîmpuţinata la viaţa lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumării trupului şi învierii lui în ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre în Dumnezeu-Cuvantul trebuia să ajungă la Înviere.

Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă da expresie acestei bucurii şi lumini nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii dumnezeieşti în ea. Căci prin această viaţă creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate în Dumnezeul devenit om, la împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendenţă a lui Dumnezeu, revărsată din ipostasul Cuvântului.

Nu există imn pascal care să nu dea expresie acestei bucurii, născută din încredinţarea izbucnirii plinătăţii de lumină şi de existenţă în viaţa noastră pământească: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa", proclama preotul înconjurând tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia aşezată pe el ca simbol al lui Hristos şi tămâindu-l după ce a început slujba Învierii cu lauda adusă Sfintei Treimi, care a săvârşit întreaga această operă.

Iar primul imn pe care-l cânta Biserica în această noapte, la slujbă care începe odată cu trecerea nopţii din miezul ei, este un îndemn adresat nu inşilor singulari, ci obştii credincioşilor să se deschidă luminii aduse de Învierea lui Hristos, prin trecerea virtuală a întregii noastre creaţii de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer: "Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".

Lumina învierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la răsărit până la apus descoperind pentru o clipă ce înseamnă a zace în întuneric, ci o lumină statornică, de o adâncime necuprinsă care descoperă cele de sus şi cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: "Acum s-a umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit". S-a descoperit destinaţia noastră, a credincioşilor pentru viaţă eternă în Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea să se unească cu noi pentru veci s-a descoperit destinaţia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastră în Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace şi drum de desăvârşire şi de pregătire a creştinilor spre viaţa eternă. Intru învierea lui Hristos, odată cu natura omenească s-a întărit, într-o veşnică incoruptibilitate, întreaga natură.

Viaţa învierii, care s-a ridicat din mormânt, mai bine-zis Iisus însuşi căci viaţa adevărată e totdeauna o persoană, e un izvor al incoruptibilităţii noastre. Viaţa Învierii lui Iisus e ca o apă din care adăpându-ne întreţinem viaţa noastră pentru veci, spre deosebire de apă care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorând din piatră, întreţinea numai viaţa trupului pentru scurt timp. Persoana în general e un izvor viu de viaţă pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoană divină dar ea însăşi şi persoana umană nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapă, adapa în veci şi pentru veci şi persoanele noastre: "Veniţi să bem băutura nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, din Hristos cel ce a izvorât din mormânt, întru care ne întărim".

A bea dintr-o persoană înseamnă a fi într-o comuniune cu ea, aşa cum a bea din natură, din piatră, înseamnă a fi într-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decât trupul, nu persoană ca întreg. A bea din Persoană lui Hristos înseamnă a fi în comuniune cu un izvor de putere spirituală infinită, care a făcut şi trupul pe care l-a luat incoruptibil şi poate învia la o stare de incoruptibilitate eternă şi trupul celor ce sunt în comuniune cu Ea.

Trupul înviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forţa spiritului Său îndumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obţinute de el, iar această stare de pnevmatizare îl spiritualizează în aşa măsură încât nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un conţinut al subiectului Sau, fluid şi penetrant, capabil să se interiorizeze celorlalte subiecte, împreună cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: "Hristos reaprinde trupul Sau ca pe un sfeşnic de lumină Sa dumnezeiască", spune Sfântul Maxim Mărturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos ca şi dumnezeirea lui, sau ca şi subiectul dumnezeiesc şi îndumnezeit al lui Hristos.

Ideea pancomuniunii universale în Hristos cel înviat o exprima Sfântul Atanasie astfel: "Cuvântul, prin care şi în care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creaţiunea întreagă, care părăsise mişcarea ce i-a fost dată şi o recompune şi o readuna. Diviziunile apărute în creaţiune prin separarea elementelor, care erau destinate să menţină creaţiunea ca un tot şi să n-o lase să se împartă, au fost depăşite în Hristos şi puterea unificatoare realizată în El exercita o forţă de unificare în toată creaţiunea.. Prin moartea şi Învierea Sa a îndepărtat separarea dintre rai şi lumea apărută după cădere şi ne-a deschis nouă raiul interzis, pentru că El însuşi se întoarce după Înviere pe pământ şi arată că raiul şi pământul sunt una. Prin înălţarea la cer uneşte cerul cu pământul şi ridică trupul nostru omenesc asumat de El şi alcătuit din aceeaşi esenţă ca şi al nostru. Ridicându-se cu sufletul şi cu trupul deasupra cetelor îngereşti, a restabilit uniunea între lumea noastră sensibilă şi inteligibilă şi armonia creaţiunii întregi".

Toate au fost puse în lumina deplină a scopului lor prin Înviere. Prin ea a început raiul comuniunii eterne şi depline între noi creştinii şi Dumnezeu şi întreolaltă. De aceea toate lăuda acum în mod conştient, sau fără să-şi dea seama, pe Hristos: "Luminatu-s-au toate cu Învierea Ta, Doamne, şi raiul iarăşi s-a deschis şi toarta zidirea lăudându-Te, cântare Ţie aducem totdeauna".

Cântarea bisericească prezintă experienta acestui început de pan-comuniune deplină, că o pornire a credincioşilor de a se îmbrăţişa, de a privi ca fraţi şi pe duşmani şi de a ierta: "Ziua învierii, să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere". Transparenţa vrituala a trupurilor, corespunzând transparenţei începătoare a sufletelor, implica o totală intimitate şi familiaritate.

În această inferioritate şi familiaritate reciprocă, fluidă şi profundă a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existenţe întinerite, veşnic neveştejite în bogăţia şi în noutatea ei continuă şi inepuizabila, ci şi izvorul care luminează toată realitatea aceasta a pan-comuniunii totale. În acest tot al pan-comuniunii personale e o lumină solidara cu curăţia, cu sfinţenia, cu transparentă şi cu sinceritatea ei. Unde nu e curăţie în relaţii, nu e nici comuniune deplină, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, în profunzimea neajunsă a calităţii de cauză creatoare şi susţinătoare a vieţii tuturor, pentru că din el izvorăşte curăţia iubirii atotgeneroase faţă de toate.

Aceasta sfinţenie a comuniunii totale începătoare, care ţâşneşte prin Învierea lui Hristos, umple pe adevăraţii creştini în miezul nopţii în care se produce, de o ambianţă de sfinţenie, de limpezime, de transparentă şi de apropiere, a căror expresie totală e o pace mai presus de fire între toate. Cerul pătrunde cu lumina lui infinită toată firea făcând-o proaspătă că la început, dându-i strălucire de sărbătoare: "Cat este de sfinţită cu adevărat şi mult prăznuita şi strălucita această noapte de mântuire, mai înainte vestitoare a zilei celei purtătoare de lumină a învierii, întru care lumina cea fără de ani din mormânt tuturor a strălucit".

Sărbătoarea e simţită ca o totală transcendere realizată de creaţie în Hristos cel înviat. Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici. Biserica exprima această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit pentru că sunt cu neputinţă de cuprins şi de exprimat, şi prin care încearcă să exprime negrăită stare cu totul nouă în care ea transforma firea: "Pastile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Pastile cele nouă şi sfinte, Pastile cele de taină, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mântuitorul, Pastile cele fără prihană, Pastile cele mari, Pastile credincioşilor, Pastile care au deschis nouă uşile raiului, Pastile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii".

Am văzut că Sfântul Maxim Mărturisitorul a înţeles trupul înviat al Domnului că un sfeşnic spiritualizat din care luminează dumnezeirea Lui în mod neîmpiedicat. Cântarea bisericească vede în trupul înviat al Domnului o oglindă a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe lângă aceea în evidenţă faptul că această stare şi funcţiune a trupului este cea mai înaltă treaptă la care este ridicat el. Ea este treaptă eshatologică la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este pârga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.

În Hristos culminează lumină la care se vor ridica adevăraţii creştini prin strădanii continue. Tot întunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Dacă mai rămâne un iad, el nu mai proiectează asupra lumii nici un fel de întuneric, de lipsa de sens. Legăturile lui cu lumea au fost tăiate. Desigur e vorba de lumea văzută de cei ce cred în Învierea lui Hristos.

Lumina neînserată care iradiază din trupul lui Hristos nu e o lumină impersonală, ci lumina Persoanei supreme, deci şi căldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape creştinilor credincioşi şi comunicata lor, întrucât această Persoană s-a făcut şi rămâne în veci şi om: "Închinăciune de seară aducem Ţie, luminii neinserate, care la sfârşitul veacurilor, că într-o oglindă prin trup ai strălucit lumii şi până la iad te-ai pogorât şi întunericul cel de acolo l-ai stricat şi lumina învierii neamurilor ai arătat, Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie" (Miercuri seara în Săptămâna luminată).

Lămuriri de mare preţ cu privire la trupul înviat al Domnului dau cântările din Duminica Tomii. Acesta pipăie urmele rănilor din coasta Lui, ceea ce dovedeşte că trupul e menţinut în veci. Dar trupul acesta e arzător că focul şi numai condescendenta Domnului îl apără pe Toma să nu se ardă la atingerea lui. Focul curăţiei, al iubirii şi al bogăţiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfânt al dumnezeirii Sale, ridică la stare de foc şi de lumină şi trupurile noastre. Dacă lumina de pe faţa lui Moise era atât de orbitoare ca nu putea fi privită de evrei şi de aceea Moise trebuia să umble cu faţa acoperită de un zăbranic (II Cor. III, 13), dacă lumina feţii lui Hristos pe muntele Tabor strălucea ca soarele şi a umplut de spaimă pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6; Luca IX, 34), cu cât mai orbitoare nu trebuie să fi fost lumină trupului înviat al lui Hristos? Dar mâna lui Toma, fiind apărată de ocrotirea dumnezeiască ca să nu se ardă, a simţit totuşi în ea puterea dumnezeiască din trupul Lui: "Cine a păzit atunci mana ucenicului nearsa, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrăzneala de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce a pipăit. Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi ea patimile cele ce-au clătinat cele de sus şi cele de jos?" (Sâmbăta în Săptămâna luminată).

Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dădeau rănile trupului ca Hristos însuşi a înviat cu trupul. Dar a crezut că a înviat Hristos, nu simplu pentru că a pipăit un trup ca al nostru. Căci în acest caz ar fi putut socoti că Hristos n-a înviat cu adevărat, ci a revenit la viaţa pământească, sau poate n-a murit. Ci a crezut şi pentru că a simţit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simţit cu mâna să firea îndoită a Mântuitorului: "Iar el simţind cu mâna să firea Ta îndoită, plin de frică a strigat către Tine: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!" (Vecernia din sâmbăta Săptămânii luminate) Toma a simţit în toată firea sa un cutremur la pipăirea coastei lui Hristos. Căci prin ea a simţit nu numai căldura omenească a coastei, ci şi lucrarea dumnezeiască manifestată prin ea, cu mult mai mult decât a simţit această putere femeia care suferea de curgerea sângelui: "Cu frică mana pnandu-şi Toma în coasta Ta cea de viaţă aducătoare, Hristoase, tremurând a simţit, Mântuitorule, îndată îndoită lucrare a celor două firi, care întru tine sunt unite fără amestecare şi cu credinţă a strigat zicând: Tu eşti Domnul cel preaînălţat, Dumnezeul Părinţilor şi al nostru, slavă Ţie!" (Utrenia din Duminica Tomii).

Astfel Toma cunoaşte pe Dumnezeu, înviat ca om, nu numai cu ochii, ci şi cu pipăirea. El a adaos la mărturia şi la predica apostolică un temei nou, o experienţă nouă a dumnezeirii lui Hristos cel înviat: "Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsă ne deschizi nouă, că teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtată, lăudaţi-L, ziceai, pe Hristos şi-L preaînălţaţi intru toţi vecii". Sau: "Bogăţie scoţând din vistieria cea nefurata, din dumnezeiasca coasta Ta cea împunsă cu suliţa, Făcătorule de bine, de înţelepciune şi de cunoştinţă umple lumea Geamănul".

Trupul înviat al Domnului tine de un plan transcendent planului nostru de trăire. Dar pentru cei ale căror simţuri sunt înălţate prin energia Duhului Sfaint, datorită credinţei, aceasta transcendentă nu e sesizabilă numai prin simţuri că o realitate exterioară, ci e intrată în comunicare cu fiinţa lor. Căci are fluiditatea spiritualităţii şi iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai în sensul că e o realitate din planul Duhului şi ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e ţinta noastră, pentru că astfel nu numai să ştim de El prin credinţă, ci să ne şi unim cu el în mod simţit. Aceasta e împărtăşirea mai adevărată de el în lumina viitoare neînserată, de care vorbeşte Liturghia ortodoxă. Aceasta e nu numai Botezul în Duhul Sfaint şi în foc, ci comuniunea în foc şi în lumina a tuturor cu Hristos în împărăţia cerului, unde drepţii vor străluci că soarele în lumina feţii lui (Matei XIII, 43). De această comuniune s-au împărtăşit Apostolii şi ea le-a dat putere să umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) şi să fie martori ai Învierii Lui paina la moarte.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae