TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII DUPĂ ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI

 

Frați creștini,

Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am ajuns la începutul anului bisericesc, unde aflăm două ajutoare tari și puternice pentru ostenelile noastre în calea ce ni se deschide înainte. Unul dintre acestea este Preasfânta Cruce, lemnul cel de viață dătător, bucuria lumii, puterea credincioșilor, întărirea drepților, nădejdea păcătoșilor. Pentru aceasta, Sfânta Biserică o pune pe dânsa înaintea noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har și putere în greutatea drumului nostru dintr-un an întreg. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Sfânta Evanghelie de astăzi, care ne cheamă să ne ridicăm crucea noastră și să mergem după Hristos, și ne îndeamnă să ne mântuim sufletele noastre. Să ascultăm deci, cu evlavie, tâlcuirea cuprinsului Evangheliei de astăzi, care ne spune că:

„Domnul a zis: oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. (Marcu 8, 34)

Câtă înțelepciune dumnezeiască, frați creștini, ți câtă iubire de oameni! Domnul Hristos, nici nu silește pe cineva, deși are putere, și nici nu poruncește, deși este Stăpân, ci fiecăruia, lăsându-i slobodă stăpânirea de sine însuși, ca un iubitor de oameni, cheamă la Sine pe toți oamenii, pentru că voiește mântuirea tuturor, zicând: cel care, după a sa socoteală și dintr-a sa voință, vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-și ia crucea sa, și să-Mi urmeze Mie. Învățătura pe scurt a acestor cuvinte evanghelice pe care am arătat-o mai pe larg în tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Duminica a treia a sfântului și marelui Post este: cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturilor lui Iisus Hristos. Arătând Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, mai departe a zis:

»Că cine va voi să-și mântuiască sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui“. (Marcu 8, 35)

Sufletul omului este nemuritor și omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale față de Iisus Hristos și față de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos nu vorbește despre ființa sufletului, ci despre poftele și păcatele lui cele rele. Deci cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemilostivirea și celelalte patimi și răutăți ale lui, nu pentru fățărnicie, sau pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea față de Iisus Hristos și pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela își va mântui sufletul său și va moșteni viața cea veșnică. Iar cel ce va căuta să-și îndeplinească poftele cele rele ale sufletului, acela își va pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de sfârșit. „Cel care-și iubește sufletul său, zice Sfântul Evanghelist Ioan, îl va pierde; iar cel care-și urăște sufletul său în lumea aceasta îl va păstra spre viața veșnică“ (Ioan 12, 25). „Cine va căuta să mântuiască viața sa o va pierde, spune Evanghelistul Luca; iar cine o va pierde va păstra-o vie“ (Luca 17, 33). Sfântul Evanghelist Matei spune și mai lămurit acest lucru, zicând: „Cine ține la viața lui va pierde-o, iar cine-și va pierde viața lui pentru Mine va găsi-o“ (Matei 10, 39). Deci, zicând Domnul să se lepede de sine cel care vrea să se ducă după EL, prin „sine“ s-a referit la suflet, nu la trup, pentru că zice mai departe: cel ce va voi să-și mântuiască sufletul său, adică cel care va voi să se mântuiască pe sine însuși, acela se va pierde. Iar cel care se va pierde pe sine însuși, nu pentru mărirea sa, nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea față de Iisus Hristos și față de învățăturile Sfintei Evanghelii, acela se va mântui pe sine însuși, în viața cea veșnică. Ca să arate cât de mare este valoarea sufletului omenesc și cât de costisitoare este pierderea lui, Domnul a adăugat:

„Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul lui“? (Marcu 8, 36-37)

Adică: ai dobândit toată lumea aceasta cu aurul, bogățiile și desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în schimb ți-ai pierdut sufletul tău, lepădându-te de Hristos, sau desfăimând Evanghelia Lui? Orice lucru lumesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schimba. Dai aur și iei în loc aceeași valoare de argint; dai pietre scumpe, mărgăritare, țarini, vii, orice alte lucruri pământești, dar iei altele pe potriva acestora; te lipsești de lucrul acesta, dar dobândești altul de valoarea lui. Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se găsește în lume vreun lucru vrednic, cu care să poată fi schimbat sufletul.

„Iar cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul omului se va rușina de el, când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinții îngeri“. (Marcu 8, 38)

Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei care se rușinează de Patimile, de crucea și de îngroparea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa și defăimează poruncile Evangheliei Sale, înaintea oamenilor din lumea aceasta, când va veni întru slava Tatălui Său să judece lumea, atunci îi va rușina pe ei, zicându-le: „Vă spun vouă că nu vă știu pe voi de unde sunteți: depărtați-vă de la Mine, voi toți, lucrătorii nedreptății“ (Luca 13, 27). Atunci ce va folosi omului toată lumea cu bogățiile ei? Sau ce va da atunci, cel păcătos, ca să-și izbăvească sufletul său din focul Gheenei? Domnul a numit neamul omenesc desfrânat și păcătos, căci precum femeia care-și lasă bărbatul și se duce cu altul este o desfrânată și păcătoasă, tot așa este desfrânat și păcătos sufletul celui care părăsește pe Dumnezeu și se închină diavolului.

„Apoi a grăit către ei: adevăr grăiesc vouă, că sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere“, (Marcu 9, 1)

Citind în continuare cele istorisite de Sfântul Evanghelist Marcu, aflăm că după șase zile de când Domnul Iisus spusese aceste cuvinte: „a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și i-a dus într-un munte înalt, pe ei singuri, și s-a schimbat la față înaintea lor“ (Marcu 9, 2). Deci, lămurit este că Domnul a numit Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere, slava dumnezeieștii Lui Schimbări la față, în muntele Tabor, când au strălucit razele slavei Lui dumnezeiești, adică ale slavei Tatălui Său, cu care va veni să judece vii și morții; ale slavei aceleia, pe care o vor dobândi drepții întru Împărăția cerului. De aceea, fața lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Slava aceasta, despre care El a zis că „sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri, până ce n-o vor vedea”, Petru, Iacov și Ioan acești trei apostoli ai Domnului au văzut-o în muntele Tabor, strălucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Și, pe când stăteau în norul care-i învăluia, au auzit glasul care venea din nor, zicându-le: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe acesta să ascultați“. (Marcu 9, 7)

Glasul Domnului l-am auzit și noi, frați creștini, în Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci și noi de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl și de poruncile Evangheliei Sale, ca să nu ne pierdem sufletele noastre, ci să ni le mântuim. Amin!