ISTORIA SĂRBĂTORII SFINELOR PAȘTI

SFINTELE PAȘTI ÎN VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT DE LA SĂRBĂTOAREA, SALVĂRII" LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII
1,1 Pastele evreiesc – o sărbătoare veche de peste 3000 de ani

ETIMOLOGIE ȘI SMNIFICAȚIE: Paştele, în limba ebraică Pesach (פֶּסַח) – adică „salvare “sau „trecere peste “, este cea mai importantă şi mai respectată sărbătoare evreiască, dar cu o semnificaţie complet diferită de Pastele creştin. Denumită şi sărbătoare „de pelerinaj “, Pesach marchează eliberarea evreilor din robia egipteană şi naşterea naţiunii evreieşti. Deşi esenţa sărbătorii, ca de altfel şi limba ebraică, este cam aceeaşi de peste 3000 de ani, obiceiurile de sărbătoare s-au schimbat, fără să ştirbească însă forţa credinţei evreilor de pretutindeni.
Paştele în Vechiul Testament – comemorarea salvarii divine din robie
Paştele evreiesc se ţine o dată pe an la 15 Nisan (martie-aprilie), prima lună din calendarul religios al evreilor, a cărui începere era odinioară vestita în temple prin sunetul lung de corn. Calendarul evreiesc începe de la facerea lumii, care a avut loc în anul 3760 i. Ch., conform credinţei iudaice. Sărbătorile evreieşti actuale sunt adaptate la contextual istoric contemporan însă urmează cu sfinţenie străvechile tradiţii ale Scripturii se serveaza astăzi aproape la fel ca pe vremea lui Isus.
Paştele evocă momentul biblic al cruţării copiilor intגi născuţi ai evreilor, relatat în cartea Exodului: îngerul trimis de Dumnezeu să nimiceaca pe fiii intגi născuţi ai egiptenilor îi lăsă în viaţă pe cei ai evreilor, conform voinţei divine. Sărbătoarea celebrată pentru prima oară în seara de dinaintea ieşirii din Egiptul care ţinuse evreii în robie pentru 430 de ani are caracter comemorativ, comunitar dar şi naţional, menită să unească pe toţi credincioşii în credinţă şi adoraţie.
Lapidare pentru refuzare

Conform relatărilor biblice, de Paşte se sacrifica un miel ca simbol pentru iertarea păcatelor, se frigea în întregime şi se consuma obligatoriu fript, alături de ierburi amare, ca amintire a vieţii petrecute în robie, şi azima, totul consumat în grabă. Pגinea nedospita are o puternică simbolistica, păstrata pגna astăzi: simbol al robiei şi al vieţii de mizerie îndurate de evrei în timpul robiei, conform Deuteronomului, al plecării precipitate a evreilor din Egipt, dar şi al unei vieţi fără păcat (în contrast cu pגinea dospita, simbol al corupţiei egiptene).
Cine refuza să ţină Pesach era exclus din comunitate prin lapidare (Numerii 9, 13), deoarece se considera că nu mai vrea sa dacă parte din poporul salvat de Dumnezeu Însuşi.
inuta era la fel de obligatorie şi simbolica: beduinul îmbrăcat pentru o călătorie iminentă, cu toiagul în mגna (Exod 12, 11), ca să amintesca evreilor că sunt călători pe pamגnt. Chiar şi pamגntul făgăduinţei era casa lor temporară, dată în folosinţă de Dumnezeu – creatorul şi proprietarul lui de drept.

Paştele în prezent – o sărbătoare în familie, fără miel de sacrificiu
În toate sinagogile, în seara de 14 Nisan, după apusul soarelui, se rostesc rugăciuni rituale ce cuprind psalmi şi imnuri ce amintesc de intervenţia divină pentru salvarea din robia Egiptului. Aceste ceremonii sunt urmate în casele credincioşilor de Cina Pascala, desfăşurata după ritualul numit Seder, în esenţă acelaşi ca pe vremea lui Iisus, cu excepţia faptului că mielul nu mai este sacrificat.

Pesach-paiting
Sărbătoarea pascală durează opt zile în care evreii manגnca matzah (מַצָּה) şi se abţin de la produsele preparate cu drojdie. De fapt, toată mגncarea cu drojdie din casele lor este aruncată înainte să înceapă Paştele!
În primele două seri de Paşte, se ţine o ceremonie numită Seder, în timpul cărei se consuma patru pahare de vin şi ierburi amare (marror) şi care repovesteşte eliberarea evreilor din Egipt prin intervenţie divină. Sursa poveştii este Haggadah – o culegere de fragmente din Torah şi din lucrările rabinilor, menite să descrie fidel salvarea strămoşilor şi începutul istoriei poporului evreu, de la Avraam la Tora dăruita lui Moise pe Muntele Sinai.
Haggadah – esenţa conştiinţei naţionale a evreilor

Haggadah (a spune, a relata în limba ebraică) cuprinde esenţa conştiinţei şi identităţii naţionale a evreilor, care o considera un fel de certificat de naştere al poporului ales. Este o naraţiune vie, ce se transforma la vreme de sărbătoare într-un dialog între părinţi şi copii, menit să-I facă să înţeleagă că înţelepciunea şi cunoaşterea sunt un mod de viaţă, nu un scop în sine.
La cursul de limba ebraică vei învăţa că de fapt, Pesah este o sudare a două cuvinte din limba ebraică, peh (gura) şi sach (a vorbi), ceea ce subliniază importanta comunicării religioase şi a amintirii zilnice a exodului, după cum se menţionează şi în Vechiul Testament (Deuteronomul, 16:3).
1.2 PAȘTELE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN NOUL TESTAMENT
Egeria a descris cultul practicat în sec. al IV-lea la Ierusalim

În acest jurnal, Egeria a reuşit să descrie cu lux de amănunte întregul cult practicat în acel secol la Ierusalim. Având în vedere că suntem undeva la mijloc, între sărbătoarea Învierii şi Pogorârea Duhului Sfânt, vom încerca să readucem atmosfera primelor veacuri ale creştinismului din cetatea în care S-a jertfit Mântuitorul Hristos.

Din textul Egeriei aflăm că în noaptea Învierii catehumenii primesc botezul în biserica mare de pe Golgota, numită Martyrion, iar după ce „au ieşit din baia botezului, sunt conduşi, împreună cu episcopul, mai întâi la Biserica Învierii “. „Aici este o simbolistică foarte frumoasă, pentru că ei au trăit moartea şi învierea în botez, şi imediat ca fii ai Învierii sunt duşi în Biserica Învierii şi se închină acolo la mormântul Mântuitorului “, ne spune pr. Daniel Benga, prodecan la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Botezul catehumenilor se făcea pe atunci în piscinele sau bazinele cu apă din interiorul baptisteriilor (clădiri separate de biserici), anume destinate pentru aceasta. Un astfel de baptisteriu exista şi la Ierusalim, ca anexă a Bisericii Martyrion de pe Golgota. La ieşirea din cristelniţă, cel botezat era îmbrăcat în veşminte albe, pe care le purta toată săptămâna Paştilor, până la Duminica Tomii, numită pentru aceasta în albis deponendis (a dezbrăcării hainelor albe).

„Toate pelerinajele care au loc la Ierusalim în acea perioadă se fac întotdeauna împreună cu episcopul locului, care conduce pelerinajul respectiv “, ne spune pr. Daniel Benga, unul dintre profesorii români care a studiat în detaliu tot itinerariul pelerinei Egeria. Aşadar, unul dintre aceste pelerinaje se face în Duminica Paştilor, ca şi în lunea şi marţea următoare, când „se vine în procesiune la biserica mare, adică la Martyrion; după ce s-a făcut aici slujba, se merge în cântări de imne la Biserica Învierii. Miercuri se porneşte în procesiune la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona), joi la Biserica Învierii, vineri în biserică de pe Sion, sâmbătă la locul din faţa Crucii (Ante Crucem), iar a opta zi, adică duminică, din nou la biserica mare, adică la Martyrion “, consemnează pentru posteritate Egeria. Şi continuă: „În toate aceste opt zile de Paşti, în fiecare zi după prânz, episcopul, cu tot clerul şi toţi cei nou-născuţi, adică cu cei de curând botezaţi, bărbaţi şi femei, şi chiar câţi din poporeni vor, urcă la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona). Se intonează imne, se fac rugăciuni, atât în Biserica Eleona, în care este grota în care învăţa Iisus pe ucenici, cât şi la Imbomon, adică biserica de pe locul din care Domnul S-a înălţat la ceruri. Şi după ce s-au zis psalmi şi s-a făcut rugăciune, lumea coboară de acolo, la ceasul Vecerniei, cântând imne, către Biserica Învierii. Aceasta se face în toate cele opt zile. Iar în Duminica Paştilor, după sfârşitul Vecerniei din Biserica Învierii, tot poporul conduce pe episcop, cu cântări, la biserică de pe Sion. După sosirea aici, se intonează imne potrivite cu ziua şi locul, se face o rugăciune şi se citeşte acel loc din Evanghelie, unde se spune cum Domnul, în aceeaşi zi şi în acelaşi loc unde este acum biserica Sionului, a intrat la ucenicii Săi, uşile fiind încuiate, atunci când unul din ucenici, şi anume Toma, nu era acolo “. După ce s-a citit această, se face din nou o rugăciune, se binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, şi se reîntorc toţi acasă, târziu, „cam pe la ceasul al doilea din noapte “, aproximativ orele 19-20.

Nu postea nimeni de la Înviere până la Cincizecime

În Duminica Tomii, imediat după Ceasul al şaselea, tot poporul urca cu episcopul la biserică de pe Muntele Măslinilor (Eleona). „Mai întâi se stă câtva timp în biserică, unde se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac rugăciuni, de asemenea, adecvate zilei şi locului. Apoi, de acolo, cu cântări de imne, se merge în sus la Imbomon, unde, de asemenea, se săvârşesc cele făcute la Eleona. Şi când se apropie ceasul (rânduit), tot poporul conduce pe episcop, cu imne, până la Biserica Învierii, ajungându-se aici la ora la care se obişnuieşte a se face Vecernia (ora 16) “. „Se face deci Vecernia atât la Biserica Învierii, cât şi la locul Crucii (Ad Crucem), iar de acolo, tot poporul, până la unul, conduce cu cântări pe episcop, până la Sion. Cum se ajunge acolo, se cântă, de asemenea, imne potrivite cu locul şi ziua, se citeşte din nou locul din Evanghelie, în care se spune cum a opta zi după Paşti, Domnul a intrat unde erau ucenicii şi a mustrat pe Toma fiindcă fusese necredincios, (evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica Tomii). Se citeşte locul acela în întregime, apoi se face o rugăciune şi după obişnuita binecuvântare, atât a catehumenilor, cât şi a credincioşilor, se reîntoarce fiecare acasă, ca şi în Duminica Paştilor, pe la ceasul al doilea din noapte “.

Despre perioada de la Duminica Tomii până la Cincizecime nu dă prea multe detalii Egeria, ci doar menţionează că nu posteşte absolut nimeni. „Necontenit, în aceste zile, ca peste tot anul, de la primul cântat al cocoşilor şi până dimineaţa, se fac cele după rânduială; tot aşa la Ceasul al şaselea şi la Vecernie. Iar în duminici se merge întotdeauna în procesiune la Martyrion, şi de aici la Biserica Învierii, cântându-se imne. Miercuri şi vineri, pentru că în aceste zile absolut nimeni nu posteşte, se merge la biserică de pe Sion, dar dimineaţa “, şi nu seara.

În ce priveşte a patruzecea zi după Paşti, joi, toţi se adună, în ajun, miercuri după Ceasul al şaselea, în Betleem, pentru a lua parte la priveghere. „Se face privegherea în biserica din Betleem, unde este peştera în care S-a născut Domnul. A doua zi, joi, a patruzecea zi după Paşti, se face Liturghie, după rânduiala ei, aşa încât şi preoţii şi episcopul să predice, vorbind în legătură cu ziua şi locul; după aceea, seara, toţi se reîntorc la Ierusalim “. Precum vedem, Egeria nu pomeneşte nimic despre Înălţare, căci pe atunci nu era încă sărbătorită independent, ci unită cu Cincizecimea. Sărbătoarea descrisă de ea era de fapt sărbătoarea pruncilor ucişi de Irod, care se sărbătorea la 18 mai şi care a căzut atunci în chiar acea joi.

Cincizecimea era cea mai obositoare zi de pelerinaj

Sărbătoarea Cincizecimii se bucura, pe vremea Egeriei, de o importanţă şi solemnitate aproape fără egal, ea constituind o dublă comemorare: pe de o parte a Înălţării Domnului, pe de alta a Pogorârii Duhului Sfânt. Egeria o numeşte „zi de foarte mare osteneală pentru popor “. De dimineaţă, de la primul cântat al cocoşului, se face Utrenia la Biserica Învierii, unde, între altele, episcopul citea obişnuita pericopă evanghelică duminicală despre Învierea Domnului, una din cele 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc şi azi, duminică, la Utrenie. Iar când se făcea dimineaţă, tot poporul mergea în procesiune la Martyrion, unde se oficia Liturghia, la care predicau după obicei întâi preoţii şi apoi episcopul. „Dar în această zi sfârşitul slujbei are loc mai devreme, înainte de ceasul al treilea din zi (orele 9). După ce s-a făcut otpust la Martyrion, tot poporul, până la unul, conduce pe episcop în Sion, astfel că exact la ceasul al treilea să fie în Sion “. Aici, în Sion, erau adunaţi apostolii în ziua Pogorârii Sfântului Duh. Se citea locul din Scriptură care relatează Pogorârea (Fapte ÎI, 1-12) şi se oficiază din nou Liturghia, la care preoţii şi episcopul predicau, explicând textul citit; „iar înainte de a fi slobozit poporul, arhidiaconul ridică glasul şi zice: «Astăzi, imediat după ceasul al şaselea, să fim toţi prezenţi pe Muntele Eleonului, la Imbomon». Se reîntorc deci toţi acasă, pentru ca să se odihnească şi îndată după prânz urcă pe Muntele Măslinilor, adică în Eleona, fiecare cum poate, încât nu rămâne în oraş nici un creştin care să nu meargă “, spune Egeria.

„După ce se urcă pe Muntele Măslinilor, adică pe Eleona, se merge mai întâi la Imbomon, adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri; acolo episcopul se aşază împreună cu preoţii şi tot poporul. Se fac lecturi, se intercalează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul; chiar şi rugăciunile care se intercalează au totdeauna un astfel de cuprins, că sunt adaptate zilei şi locului. Se citeşte chiar locul din Evanghelie unde se vorbeşte de Înălţarea Domnului; se citeşte, de asemenea, şi locul din Faptele Apostolilor, unde se vorbeşte despre Înălţarea Domnului la ceruri, după Înviere. După ce s-a făcut aceasta, se binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, iar la Ceasul al nouălea din zi (orele 15) se coboară de acolo şi, cântându-se imne, se merge la cealaltă biserică de pe Muntele Măslinilor, adică cea în care este grota unde şezând Domnul, învăţa pe apostoli (Eleona). Când se ajunge acolo este trecut de ceasul al zecelea (orele 16). Se oficiază Vecernia (azi, în cult, se oficiază imediat după Liturghie), se face rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi credincioşii. De acolo, coboară, cu cântări, tot poporul până la unul, cu episcopul, intonând imne şi antifoane potrivite acestei zile, şi aşa, încet-încet, se vine până la Martyrion “.

Când se ajungea la poarta oraşului era deja noapte şi se aduceau făclii din biserică, în jur de 200, pentru popor. „De la poartă însă, fiindcă mai este destulă cale până la biserica mare, adică până la Martyrion, abia se ajunge cam pe la ceasul al doilea din noapte (ora 20) pentru că se merge foarte încet, din pricina poporului, ca să nu obosească mergând pe jos. Tot poporul intră în Martyrion, în cântări de imne, împreună cu episcopul. Odată intraţi în biserică, se intonează imne, se face rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi credincioşii “.

Procesiunea se îndrepta apoi spre Biserica Învierii şi la bisericuţa Crucii (Ad Crucem), unde se procedă la fel. De acolo, tot poporul petrecea pe episcop, cu imne, până la Sion. Acolo se făceau din nou lecturi biblice, se intonau psalmi şi antifoane, se făcea o rugăciune, iar episcopul binecuvânta pe catehumeni şi pe credincioşi, care treceau pe sub mâna lui. Abia acum, către miezul nopţii, mulţimea credincioşilor şi a pelerinilor se împrăştia pentru o binecuvântată odihnă, după o zi atât de lungă şi obositoare.

▲ Egeria şi-a consemnat pelerinajul într-un jurnal

Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care l-a sfârşitul veacului al IV-lea face un pelerinaj la Locurile Sfinte. Perioadă în care ea peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina şi Egipt este cuprinsă în anii 380-386. „Din nefericire s-a pierdut relatarea privitoare la Constantinopol. Era o parte fundamentală pentru că am fi aflat amănunte despre capitala bizantină la 50 de ani de la înfiinţarea ei “, ne-a spus pr. prof. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Jurnalul său de călătorie şi slujbele pe care le descrie sunt datate 382-383.

Numele ei este dat diferit în diverse surse. Ea este numită fie Aetheria, fie Egeria; la un moment dat întâlnim în manuscrise pelerina Silvia; s-a ajuns în final la vreo şapte forme ale numelui ei.

Acest jurnal este scris pentru un grup de călugăriţe din Spania.

Mereu, când scrie, se adresează „doamnele mele surori “. „Este clar că este vorba de un grup de ascete, călugăriţe din Spania, despre care nu ştim nimic, dar este vorba cu siguranţă de cea mai veche mănăstire de maici, înainte celor întemeiate în sec. V la Marsillia, de ucenici ai Sfântului Ioan Casian “, explică pr. prodecan Daniel Benga.

Dintr-un număr mai mare de manuscrise ale textului latinesc al itinerariului Egeriei, unul singur s-a mai păstrat. A fost descoperit în anul 1884 de savantul catolic J. F. Gamurrini, în biblioteca unei mănăstiri din Toscana, Italia. Manuscrisul provine din mănăstirea benedictină de pe Muntele Cassino (Italia). În limba română a fost tradus de către pr. dr. Marin Branişte, fratele pr. Ene Branişte, binecunoscutul profesor de Liturgică. Traducerea este chiar teza de doctorat a acestuia, publicată în revista „Mitropolia Olteniei “, anul 1982, nr. 4-6.

▲ Bisericile la care se făcea pelerinaj la Ierusalim

Ansamblul lăcaşurilor de închinare de pe Golgota ocupa o vastă platformă dreptunghiulară, de circa 132 m lungime şi circa 30 m lăţime, orientată de la est spre vest şi înconjurată de un zid de incintă protector. În epoca Egeriei, ea cuprindea trei edificii principale, care se aliniau de la est spre vest, în ordinea următoare: basilica mare sau Martyrion, Calvarul sau Biserica Crucii şi Biserica Învierii sau Anastasis sau Biserica Sfântului Mormânt.

Pe Muntele Măslinilor erau două biserici: una pe care o numeşte Egeria Eleona şi pe care „noi o identificăm astăzi cu Biserica „Pater Noster “de la Ierusalim, nu chiar în vârful muntelui, ci situată undeva la câteva sute de metri mai jos. Iar chiar în vârful Muntelui Măslinilor se află biserica pe care Egeria o numeşte Imbomonul, biserică care se păstrează până astăzi, marcând locul de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer. Aceste două biserici sunt centre fundamentale ale pelerinajului în Ierusalim, pentru că se află în afara zidurilor cetăţii vechi “, ne lămureşte pr. Daniel Benga.

În Sion, la o depărtare de Biserica Învierii de aproape 500 m se află cea mai veche biserică creştină (sec. I) construită pe locul unde se află casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Marcu, în foişorul căreia avusese loc Cina cea de Taină şi Pogorârea Duhului Sfânt.

1.3 SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI ÎN ZILELE NOASTRE (ASTĂZI)
N Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie, și, tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în Pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului l-a suit la cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi.

Dar pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu silă de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.

Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim cu strălucire Învierea, închipuind bucuria, cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de Înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.

Iar Învierea Domnului, așa s-a petrecut: La miezul nopții, pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând acestea, s-au spăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul s-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul, care stă pe piatră și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aci, iată locul unde L-au pus pe Dânsul.” Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor Învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-a întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!”. Drept era ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca cea care a auzit mai întâi:” Întru dureri să nască fii”. Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-l cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit la groapă și Petru, numai plecându-se la mormânt, s-a întors înapoi, dar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu deamănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24,12; Ioan 20, 3-8).

Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, iau grăit:” Femeie, ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit?. S-a sculat, nu este aici.” Și îndată s-au ridicat cuprinse de teamă văzând pe Domnul. Iar aceea întorcându-se înapoi a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină), I-a zis:” Doamne, dacă Tu L-ai luat pe El, spune unde L-ai pus și eu Îl voi lua pe Dânsul”, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei:” Marie!”; iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas a lui Hristos, voia să se atingă de El. Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu m-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le cele ce ai văzut ți auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții, când s-a întâmplat cutremurul, iar alții, într-altă dată.

Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia, mituindu-i cu bani, i-au înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. În seara acelei zile însă, ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și că de obicei le-a vestit lor:” Pace vouă!”. Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit, prin suflare mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.

În ce privește însă Învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi seara și Vineri ziua fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile); apoi, Vineri noaptea și sâmbăta întreagă fac altă zi; iată deci a doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul): deci altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos a fost răstignit vineri, la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric; aceea înțelegeți-o o noapte; deci iată o întindere de o zi, de la ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric, iată ziua și noaptea de vineri; deci a doua întindere de zi. În sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Că, deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un timp mai scurt.

A Lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.     

AUTOR TEOLOG/JURNALIST FONDATOR REVISTEA CREȘTINĂ ON-LINR DIRECTOR ASCIOR/RELIGIE CARANDA DANIEL 29.03.2022