Minunea Sfântului Părintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie să tac și să nu grăiesc acest cuvânt, despre o altă minune a Sfântului și Cuviosului Părintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunătăți și evlavie viețuind și având un fiu, unul născut, anume Vasile și care trăia în țara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind împodobit, era îmbelșugat și cu avuție multă. Și avea credința multă spre Sfântul Părinte Nicolae. Pentru aceasta, în toți anii, la pomenirea Sfântului petrecea ziua aceea cu prăznuire și punea mese pentru săraci și pentru vecini, prieteni și alții. Însă era o biserică zidită în numele Sfântului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, și acolo, în tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfântului Nicolae.

Iară într-un an, la slăvita lui pomenire, mult popor venind la praznic în sfânta lui biserică, atunci și binecredinciosul acela își trimise pe fiul său Vasile cu slugile sale, și zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfântului Nicolae și să faci după obicei, precum te-ai învățat de la noi în anii trecuți, adică la cântarea de seară, cu frică stând, să iei aminte, asișderea la Utrenia toată și la dumnezeiască Liturghie; după aceea să te întorci în casa noastră la masă, iar eu și maica ta vom rândui cele ce sunt de trebuință săracilor.:" Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatăl său, s-a dus cu bucurie. Iar când a fost în vremea cântării Utreniei, iată, fără de veste, au năvălit saracinii și, înconjurând biserica, au robit tot poporul, asemenea și pe Vasile, fiul lui Agricola, și l-au dus în insula Creta și l-au dat pe el lui Amira, dregătorul, că era foarte frumos. Și i-a poruncit lui domnul saracinilor să se află pururea înaintea fetei lui, iar pe alții i-a vândut, ba pe unii și în temniță i-a închis.

Părinții lui Vasile, auzind aceasta, spre plângere și tânguire s-au întors. Și așa, că doi ani petrecând, pomenirea Sfântului nu o mai făceau, ci se topeau de necaz și cu lacrimi se tânguiau, zicând: 'Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, împreună cu cei de vârsta ta, ca să te cuprindem cu mâinile și cu buzele să te sărutăm. Mai bine ne-ar fi fost nouă de te vedeam zăcând în boală sau să ți se fi întâmplat ție moarte; inima noastră nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea grăind ei, au auzit vecinii lor și toate rudeniile și s-au adunat toți, spre mângâierea necazului și a tânguirii lor. Și le ziceau lor: "Pentru ce vă arătați, ca niște neîncercați în necazuri? Au nu cunoașteți voi pe minunatul Nicolae, cât de multe minuni face pe uscat și pe mare? Încă și de sabie și de robie și de toate morțile cele nedrepte pe mulți izbăvește." Și alte multe le grăiau lor spre risipirea întristării.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii săi, și mângâindu-se puțin din necazul său, sculându-se, a mers la femeia sa și i-a zis ei: "Oare, avem noi vreun folos din tot plânsul acesta mult? Ci, iată, al treilea an avem de când ne aflăm în această întristare și am uitat de pomenirea Sfântului Nicolae și n-am ieșit la praznicul lui. Acum, dar, ascultă-mă pe mine; să luăm lumânări și undelemn și tămâie și să mergem la Sfântul și să ne rugăm lui cu credință, ca să luăm de la dânsul mângâiere pentru Vasile, fiul nostru, și cu mare nădejde ne vom întoarce. Că poate să ne dea nouă în mâini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri nouă de este el viu sau mort." Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stăpâne, să facem precum voiești, de vreme ce și praznicul Sfântului Nicolae a sosit." Și, așa sfătuindu-se, s-au sculat și cu bucurie au mers la biserica Sfântului Nicolae. Și au făcut după obiceiul prăznuitorilor, apoi s-au întors la casa lor și, chemând la cină pe rudele lor și pe toți vecinii cei de aproape, au pus masa și au început a mânca și a bea întru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfântului Părinte Nicolae. Iar când era în vremea cinei lor și ședeau la masă, au început câinii a lătră cu mare pornire. Și a zis Agricola slugilor sale: "Mergeți și vedeți la ce năvălesc câinii, poate o fiară este, sau altceva", iar slugile, ieșind afară, n-au văzut nimic. Însă câinii mai mult se repezeau, lătrând. Deci, Agricola a luat lumina și a mers ca să vadă cu ceilalți și au văzut un om, în mijlocul curții stând, în haine turcești, și s-au speriat, că nu se pricepeau ce putea să fie. Iar după ce Agricola, a venit aproape de dânsul, a văzut un tânăr voinic, stând și ținând în mână un pahar plin de vin. Și cauta Agricola la dânsul, nimic zicând, și cu frică și cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grăi în spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iată acum te văd cu adevărat; oare tu ești, fiul meu, sau o nălucă mi se arată mie, prin tine?" Iar tânărul Vasile degrabă a răspuns: "Eu sunt tată, fiul tău, pe care saracinii l-au robit și în Creta l-au dus." Acesta auzind, Agricola, tatăl său, îmbrățișându-l, îl sărută pe el și zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scăpat din mâinile saracinilor, celor fără Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatălui tău." Iar tânărul a zis către el: "Nimic tată, nimic din toate acestea, de care mă întrebi, nu știu. Numai aceasta știu, că eu acum stăm înaintea dregătorului saracinilor. Că după ce m-au robit pe mine și m-au dus în Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Și dintru acea vreme, Amira dregătorul m-a pus pe mine ca să dreg vin și să-i țin paharul, stând înaintea feței lui, precum mă vezi pe mine tata, acum. Și, iată, nu știu cine, cineva puternic m-a răpit așa cum mă aflam, cu paharul acesta pe care încă îl țin în mână, și că un vânt m-a adus și m-a pus aicea; și am văzut pe Sfântul Nicolae, care m-a așezat pe mine la locul acesta."

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru această mare minune și, luându-l de mână, l-a dat maicii sale. Iar ea, văzând pe fiul ei, plângea de bucurie și, multe cuvinte grăind și cu mâinile cuprinzându-l, îl sărută zicând: "Acum te văd pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nădăjduiam să te văd, în mâinile mele te țin. Acum, din nou, pe tine, te am mângâiere sufletului meu și toate mâhnirile mele se dezleagă." Acestea și alte multe cuvinte de mângâiere grăia către dânsul. Și, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau împrejurul locului aceluia s-au adunat degrabă la veselia acestei minuni negrăite. Încă și cinstit praznic au făcut Sfântului și Marelui Părintelui nostru Nicolae, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.