​Cuvânt al Celui dintre Sfinți, Părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, la Înălțarea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

 

„Deci Domnul, după ce a grăit cu ei, s-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu“. (Marcu 16, 19).

Acest praznic de acum, al Înălțării Domnului, nu știu, iubiții mei ascultători, praznic de bucurie să-l numesc sau de plângere. L-aș numi praznic de bucurie, dar văd pe Sfinții Apostoli plângând și întristându-se, lucru pe care și Biserica îl arată, că la stihirile de la Vecernie, cântă așa: „Doamne, Apostolii, dacă te-au văzut pe tine pe nori înălțându-te, Dătătorule de viață, Hristoase, de întristare umplându-se, cu tânguire de lacrimi plângând, ziceau: Stăpâne, să nu „ne lași orfani, pe noi, robii Tăi, pe care, din milostivire, ne-ai iubit.

L-aș numi praznic de plângere, dar văd pe acești Sfinți Apostoli bucurându-se, după cum troparul de astăzi ne arată, zicând: ,Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh.“ Să-l numesc dar, praznic de bucurie. Însă văd pe Preacurata, pe Binecuvântata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea, mai mult decât toți, izvorând lacrimi fierbinți din ochi, pentru despărțirea iubitului ei Fiu și zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Fiul meu,“ Să-l numesc atunci praznic de plângere! Dar văd, iarăși pe aceeași Preabinecuvântată Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, pentru acest Fiu și Dumnezeu al ei, prea mult bucurându-se de a Lui dumnezeiască proslăvire, precum și la slava Vecerniei arată, cântând: „Pe ucenicii Tăi și pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, i-ai umplut de bucurie nemărginită la înălțarea Ta.“

Deci, să-l numesc, oare, praznic de bucurie? Dar ce fel de bucurie este pentru copii, când îi lasă pe ei tatăl lor? Ce fel de mângâiere este pentru oi, dacă pleacă păstorul de la ele? Ce fel de veselie, pentru Biserica Mireasă, când se desparte de ea Mirele Hristos, deși nu de tot, că zice: „Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul veacului:“ însă nevăzut, că ochii cei trupești nu-L vor mai vedea, fără numai ochii cei sufletești. Să-l numesc praznic de plângere? Dar văd pe Domnul meu luminat, bucuros și cu veselie, mergând către Tatăl și “toate Puterile cerești dănțuind negrăit. Încă și Biserica o văd chemând pe toți locuitorii pământului, spre veselie și grăind: „Toate neamurile bateți cu mâinile, că S-a suit Hristos, unde era mai înainte.“

Bucurie cu adevărat desăvârșită, celor de Sus și deplină mângâiere, iar nouă, celor de jos, bucurie, cu plângere, și veselie, cu lacrimi, și mângâiere, cu întristare. Voi, cei doi îngeri, mângâietorii noștri, cei ce în haine albe ați stat la muntele Eleonului înaintea Apostolilor, mângâiați pe cei ce se întristează, bucurați pe cei ce plâng, ziceți ceva de bucurie, grăind: „Bărbați galileeni, ce stați, privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălțat la cer, așa va veni, precum L-ați văzut mergând la cer.“ Ne închinăm vouă pentru vestea aceasta de bucurie, dar ne și întristăm, că ne spuneți nouă de a doua înfricoșătoare venire a lui Hristos, că va veni să judece și să osândească pe păcătoși. Să căutăm, dar, noi înșine, în Sfintele Scripturi, iubiții mei ascultători, pricinile de bucurie ale Tainei de astăzi. Pentru care pricină s-a înălțat de la noi. Domnul nostru, la cer?

S-a înălțat Domnul nostru de la noi la cer, nu ca să ne întristeze pe noi, cu a Sa ducere, ci, ca să ne întocmească nouă cele de folos. Că toată viața Lui și toate faptele Lui, spre al nostru folos și a noastră mântuire, au fost rânduite.

Deci, și înălțarea Lui, pentru binele nostru a fost. Precum, iubindu-ne pe noi, S-a pogorât la noi din cer și, viețuind cu oamenii, Și-a pus sufletul Său pe Cruce, pentru că așa a iubit Dumnezeu lumea, întru același chip, iubindu-ne pe noi, S-a înălțat la cer, bine făcându-ne nouă. Că a zis către ucenicii Săi: „Mai de folos este vouă, ca eu să mă duc, că, de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni către voi.“ Ca și cum ar zice: „Luați aminte, voi ucenicii Mei, că vouă, fiecăruia, vă este rânduit, ca, pe deosebite căi, să ieșiți la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, în toată lumea. Iar în lume necazuri veți avea, că voi vă veți tângui și veți plânge și veți fi întristați, iar lumea se va bucura. Întru acele necazuri, întru acele plângeri și tânguiri, se cuvine ca, pe voi să vă mângâie cineva, să vă întărească, să vă sprijine. Pentru aceea, mă duc către Tatăl și voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede, ca să vă mângâie în toate necazurile și întristările voastre. Pentru aceasta, mai de folos este ca Eu să mă duc.

Că te vor duce pe tine, Petre, unde tu nu vrei. Te vor pune în temniță și te vor da celor patru ostași, să te păzească. Încă, și în Roma, lemn de cruce ți s-a pregătit. Și tu, Iacob, vei vedea, cel dintâi, asupra capului tău sabie, pentru numele Meu. Iar pe tine, Ioan, în părți depărtate, în insula Patmos, în izgonire te vor trimite. Pe tine, Andrei, în Ahaia, te așteaptă crucea. Pe tine, Filip, în Ierapoli, iar pe tine Vartolomeu, în Armenia, ca să fiți răstigniți și jupuiți de piele. Pe Matei îl așteaptă Etiopia, cu chinuri, și pe ceilalți, alte părți. Și așa, fiecăruia, i s-a pregătit paharul, spre pătimirea lui. Deci, întru toate aceste pătimiri și amărăciuni, vi se cuvine vouă, acum, oarecare mângâiere, îndulcire și sprijin. Deci, Mă voi duce către Tatăl Meu și voi trimite vouă pe Sfântul Duh, Mângâietorul, Care, stăruind în inima voastră, neînfricați vă va face și, cu bucurie, la toate chinurile și morțile, veți îndrăzni. Pentru aceasta, mai de folos este vouă, ca Eu să Mă duc. Și, după voi, mulți asemenea ca și voi, vor răbda multe feluri de pătimiri și morți, pentru numele Meu: cu pietre vor fi uciși, de sabie omorâți, în foc arși, fiarelor spre mâncare dați, în bucăți tăiați, iar alții, și fără de chinuri, de bună voie, se vor afla mucenici, pentru dragostea Mea, despărțindu-se de lume și de toate dulcețile ei, lepădându-se de sine și omorându-și trupul lor, împreună cu patimile și cu poftele. Că unii vor merge în pustie, alții se vor închide prin mănăstiri, alții se vor zăvorî, sau alte nevoinți vor face. Toți aceștia au trebuință de dumnezeiescul ajutor și de mângâiere. Deci, Mă voi duce la Tatăl și le voi trimite lor Mângâietor, că, altfel, El nu va veni. Pentru aceasta, mai de folos este, ca Eu să mă duc. Că, mulți din cei ce vor crede întru Mine, și voind a viețui cu cinste, vor fi prigoniți mulți din cei necunoscuți de oameni vor pătimi, mulți drepți vor fi năpăstuiți și supărați. Mulți din robii Mei vor fi în cele mai mari nevoi, în foame, în sete, în frig și în golătate, în legături și în temnițe, în răni și în moarte. Pe aceștia, iarăși, trebuie a-i mângâia în prigoanele lor, în pătimirile, în supărările și în nevoile lor. Deci, Mă voi duce la Tatăl și le voi trimite lor, de la Tatăl, pe Mângâietorul, că, de nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. Deci, mai de folos este ca Eu să mă duc.“

O, cât de binecuvântată este pricina Înălțării Domnului de la noi, pricină făcătoare de bucurie, care, cu bună nădejde, pe noi ne încredințează, adeverind venirea Mângâietorului. Mergi, dar Doamne, mergi și ne trimite nouă pe Mângâietorul.

S-a înălțat Domnul nostru de la noi la cer, ca să privească din înălțime la noi, precum un părinte la fiii săi, precum păstorul asupra oilor, precum vulturul asupra puilor, precum voievodul asupra oastei sale, ca pe toți să-i vadă și trebuințele tuturor să le cunoască și ajutor să-i dea fiecăruia, precum un împărat, când adună oaste multă spre război, voind a-și vedea toate cetele sale, se suie la un loc înalt, la munte, sau pe o zidire, și caută din înălțime și o rânduiește pe ea. Și de vede că biruiește, se bucură pentru ea, iar, de vede că este învinsă, degrabă îi trimite ei ajutor. Așa și Domnul nostru, Împăratul împăraților, adună Biserica Sa, cea care se luptă pe pământ, ca, de la înălțime, să privească la nevoința fiecăruia, pentru ca, celor ce bine se nevoiesc, să le împletească cununi, iar, celor ce slăbesc, să le întindă grabnică mână de ajutor. Pe cei căzuți, să-i ridice și să-i facă mai puternici asupra potrivnicilor, iar pe cei ce ne prigonesc, să-i împiedice.

Se nevoiește, în lupta muceniciei, Sfântul, întâiul Mucenic Ștefan și cu pietre de evrei este ucis, iar Domnul nostru, din înălțimea slavei Sale, cerul deschizând, caută spre dânsul, că strigă pătimitorul: „Văd cerurile deschise și pe Iisus stând de-a dreapta Puterii.“

Merge Saul degrabă la Damasc, suflând îngrozire și ucidere spre prigonirea Bisericii lui Dumnezeu. Iar Domnul, privind din înălțimea cerului, îi pune lui piedică. Cu lumina din cer strălucindu-l și ochii cei trupești orbindu-i, i-a zis, cu glas înfricoșător: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?“ Nici unul din pătimitori n-ar fi putut răbda cumplitele lor pătimiri, că unii ar fi slăbit, iar alții ar fi căzut cu totul, fiind înfrânți, precum Iacob Persul. Dar Domnul, privind din înălțime, pe cei slabi îi întărește și pe cei căzuți îi ridică, ca să se împlinească Scriptura: „Că, de va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întărește mâna lor. Așa, din înălțime privește spre noi și ajută robilor Săi.“

S-a înălțat Domnul nostru, de la noi la cer, ca, precum soarele din cer, cu lumina, așa și Hristos, pe noi toți, cu Darul Său, să ne lumineze.

Când soarele apune, toate cele de pe pământ se acoperă cu întunericul nopții, iar când soarele răsare și începe a se sui spre înălțime, atunci întunericul nopții fuge de sub cer, departe, iar razele soarelui. cu ale sale lumini, lumea o luminează. Câtă vreme Hristos, Soarele nostru cel gânditor, ca într-un apus, era pe pământ, și, cu pătimirea Sa cea de bună voie, se întuneca, până atunci, a fost peste tot pământul, întunericul neștiinței de Dumnezeu, iar când el a strălucit din mormânt, ca dintr-un apus, și la cer S-a înălțat, îndată, fulgerele Lui au luminat lumea, și, de la răsăritul soarelui, până la apus, proslăvit S-a făcut numele Lui, și prin cunoștința lui Dumnezeu, lumea s-a luminat.

Soarele din cer strălucește și asupra celor buni și asupra celor răi, Domnul S-a suit la cer, ca să caute, din înălțimea cerului, peste cei drepți și peste cei păcătoși. Cel ce pe cei drepți îi iubește și pe cei păcătoși îi miluiește. Soarele, cu razele sale din cer, topește gerul și gheața, încălzește pământul și îl face roditor: Domnul nostru S-a suit la înălțimea cerului, ca. de acolo, cu razele darului Său, să topească sloiul cel înghețat al sufletelor noastre și să încălzească inimile noastre și să le facă pe ele ca un pământ aducător de roadă, ca să creștem în noi roade duhovnicești, pentru ca să nu ne aflăm înaintea Lui, fără de roade.

S-a înălțat Domnul nostru, de la noi la cer, ca să ne facă nouă cale spre cer și să ne fie nouă înaintemergător în părțile cele de sus. Nu ne era nouă liberă calea spre cer, până la dumnezeiasca Lui înălțare. Că nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel-ce S-a pogorât din cer. Precum vorbește Apostolul: "Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel Care S-a și suit, mai presus decât toate cerurile.“ Mai înainte, nu se putea sui cineva la cer, chiar drept și sfânt de ar fi fost. Plăcut era, lui Dumnezeu, Noe, drepți erau Avraam, Isaac și Iacob, despre care se zice că erau „drepți înaintea lui Dumnezeu.“ Că așa glăsuiește împăratul Manase, către Dumnezeu: „N-ai pus pocăință drepților Tăi, lui Avraam, lui Isaac, și lui Iacob, celor ce n-au greșit înaintea Ta.“ Fără prihană era Iosif cel foarte frumos. Cu totul înțelept și Moise, cel ce a trecut pe Israil, ca pe uscat, prin mijlocul Mării Roșii. Sfânt era Isus al lui Navi, cel ce a oprit soarele din alergarea sa. De asemenea, și alți mulți bărbați sfinți, din Legea veche, care au plăcut lui Dumnezeu, precum Daniil, bărbatul duhovniceștilor doriri, cel ce a închis gurile leilor, și cei trei tineri, care au stins cuptorul Babilonului, cu rugăciunea, precum și alți mari prooroci. Dar nici unul dintre acei de mai înainte de Hristos, nu putea să se suie la cer și nici să audă cineva, dacă este, sau va fi, liberă oamenilor, calea la cer. Iar, când Domnul nostru S-a îmbrăcat în firea omenească și S-a suit la cer, îndată, la tot neamul omenesc, s-a făcut cale către cer. S-au dus, pe urma lui Hristos, sufletele cele scoase din iad, ale sfinților strămoși, ale proorocilor. Printr-Însul, s-au suit apostolii, ierarhii, mucenicii, mărturisitorii, precum și acum se suie oamenii cei vrednici și drepți, care urmează pașilor lui Hristos. Tuturor, acum calea spre cer s-a făcut cunoscută, ceea ce mai înainte nici nu se putea auzi; numai să nu vă leneviți a vă sui pe ea și voi, o, oamenilor.

S-a înălțat Domnul nostru de la noi la cer, ca porțile cerești să ni se deschidă nouă, ca, neopriți, să intrăm în cer. Porțile Raiului le-a încuiat strămoșul nostru Adam, pentru tot neamul omenesc, și a stat în porțile Raiului heruvimul, cel cu sabie de foc. Adam, zic, a închis Raiul și intrarea către viată. Și numai intrarea spre moarte și iadul ne-a deschis. Iar, Domnul nostru a făcut dimpotrivă, căci, intrarea spre moarte și iadul le-a închis și a deschis, mai întâi, tâlharului Raiul, către care a zis: “Astăzi, cu Mine vei fi în Rai.” După aceea, însuși cerul l-a deschis, la a Sa înălțare.

Am zis ca Domnul nostru a închis intrarea spre moarte și ne-a deschis porțile cerești. Voi credeți că s-au deschis porțile cerești la înălțarea Domnului, pentru că, Înălțându-se Domnul la cer, îngerii alergau înainte, strigând către cetele îngerești, cele de sus: “Ridicați porțile voastre și ridicați-vă porți și va intra Împăratul slavei”. Dar, poate, vă îndoiți că ar fi închise intrările spre moarte și iadul. Voi aduce, de aceea, spre vrednică încredințare temei din arătarea Apocalipsului lui Ioan.

Domnul nostru S-a arătat, cândva, iubitului sau ucenic Ioan și a zis: “Nu te teme, că Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă. Cel ce sunt viu și am fost mort. Și am cheile iadului și ale morții“. Este aici un lucru vrednic de multă socotință: pentru ce Hristos Domnul nu poartă El Însuși cheile vieții veșnice ale Împărăției cerești, ci le-a dat, acele chei, Sfântului Petru și celorlalți Apostoli că zice: “Și-ți voi da și ție cheile Împărăției,” iar cheile cu care se deschid sau se închid moartea și iadul. El Însuși le poartă, precum zice: “Am cheile morții și ale iadului!” “Au, doar, Domnul nostru atât să fie de aspru și neîndurat, încât să vrea, mai degrabă sa-l piardă pe om, decât să-l mântuiască? Și mai lesne să deschidă oamenilor moartea și iadul decât viața și Împărăția? Dar nu se poate zice despre El, așa, și, încă, nici să gândim. Pentru că El este îndurat și milostiv Ziditorul nostru, ca în veac este mila Lui. Ci, mai mult, vrea, ca toți să se mântuiască, iar moartea n-o dorește nici unui păcătos, că zice: “Eu, cu vrerea nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă, din calea cea rea, și să fie viu”. Pentru ce, dar, nu zice Domnul: “Am cheile vieții și împărăției cerești”, ci: “ Am cheile morții și ale iadului?”

A vrut să o facă, aceasta, Domnul nostru, precum fac oamenii cei aleși Când un stăpân vede pe iconomul său darnic, deschizând prea des cămările lui și avuția lui cheltuind-o, atunci, ia, de la dânsul cheile și le ține el însuși. A cunoscut Domnul nostru, năravurile omenești, fiindcă oamenii se grăbesc să deschidă iadul și moartea, uneori, pentru ei înșiși, iar alteori unii altora. Pentru ei le deschid prin multele căderi în păcate, către care mult sunt aplecați, că, spre nimic nu este omul mai grăbit, decât spre cădere în păcat, spre care, de mult este deprins. Unul altuia își deschid ușile morții și ale iadului, prin mânie și iuțime și prin pomenirea de rău. Că oricăruia, de i se întâmplă vreo pricină de minie, atât se înrăiește, încât, pe celălalt, îndată, l-ar trimite la moarte și în iad. Au, lucrul acesta nu-i oare adevărat?

Deci, acest fel de nărav rău, al oamenilor, văzându-l, Domnul a luat cheile morții și iadului la Sine, ca și cum ar zice: “Iată tu, omule păcătos, după împietrirea inimii tale și după nepocăită inima ta, de mult ți-ai adunat ție mânie în ziua mâniei. Și, iată, iadul își deschide gura sa, ca să te înghită pe tine. Dar, Eu, mai aștept întoarcerea ta, pocăința ta, și nu las moartea să te omoare deîndată, nici iadul să te înghită. Că am moartea încuiată și iadul ferecat, ca să nu te răpească și ca să nu te înghită: am cheile morții și ale iadului. Și iarăși, te văd, o omule, vrăjmășind pe aproapele tău, dorindu-i răul, iar nu binele, și uneori, voind ca, îndată să-l dai chiar morții și iadului. Îl blestemi pe el, îl dai anatemei, dar nu ai această putere asupra lui. Iată, pentru aceasta, nu ți se dau ție cheile, ci singur le voi purta și nimănui nu le voi da; am cheile morții și ale iadului”.

Îți mulțumesc ție, Stăpânul nostru, pentru o purtare de grijă, ca aceasta, că nu ne-ai dat nouă cheile acelea, precum cuțitul în mâinile copilului celui mic. O, de am fi avut noi acele chei, cheile morții și ale iadului, de mult am fi pierdut pe multi, din cei ce de-aproape ai noștri, și morții și iadului i-am fi dat. Și pe noi înșine ne-am fi pierdut, prin moarte fiind înghițiți de iad.

Dar, pentru ce poartă Domnul nostru însuși cheile morții și ale iadului? Să cercetăm. La înălțarea Domnului la ceruri, am pomenit de alergarea înainte, a îngerilor, care strigau către cetele cele de sus: „Ridicați porțile voastre și vă ridicați porți veșnice, că va intra Împăratul slavei.“ Deci, oare, pentru ce îngerii, înaintea Domnului alergând, nu zic către îngerii cei de sus: „Deschideți, porțile voastre,“ ci: „Ridicați, adică, luați-le cu totul, sfărâmați-le de acum. Ridicați-le?! Au, doară, nu era destul a fi ele deschise, la intrarea Domnului? Nu! Ci, se cuvine a le sfărâma pe ele cu totul, a le îndepărta și, cu totul, a le lua. Ioan Gură de Aur, socotind locul acesta, zice așa: „Cunoscând îngerii că porțile acestea niciodată nu vor mai fi încuiate, nici nu vor mai fi de trebuință porți, pentru cetatea veșnică, și, pentru aceea, ei nu zic: Deschideți porțile, ci, ridicați-le.“

De aici, arătat este, pentru ce Domnul nostru nu poartă cheile Împărăției și ale vieții, precum poartă cheile morții și ale iadului. Deci, unde nu sunt porți, acolo, nici chei nu sunt de trebuință. Pentru că, la înălțarea Domnului, porțile acestea cerești s-au luat cu totul, nu vor mai fi niciodată încuiate, precum la Apocalipsă se scrie. Porțile ei nu se vor închide ziua, iar, noapte nu va mai fi acolo, deci, acolo, cheile nu mai sunt de trebuință. Nu le poartă Însuși Domnul pe ele, ci le-a dat lui Petru și celorlalți Apostoli, ca și cum ar zice: „Mie, ele nu-mi trebuie: purtați-le voi și deschideți, fără osteneală, pe cele deschise, deschideți pe cele neînchise, descuiați pe cele neîncuiate. Că numai dacă cineva, de bună voie, și-a închis intrarea la cer, pe acela, cu aceste chei, îl puteți ajuta. Iar cei ce-Mi urmează Mie, acelora fără chei le este liberă intrarea, că porțile nu le sunt închise, nici nu se pot închide, că sunt cu totul luate.

O, cât este de făcătoare de bucurie pricina aceasta a înălțării Domnului, că, la cer S-a înălțat, pentru ca porțile cerești, larg, să ni le deschidă nouă și, cu totul, să le îndepărteze, ca, fără de oprire, să intrăm în cer. Deschide-ne nouă. Doamne, deschide ușa milostivirii tale. S-a înălțat Domnul nostru, de la noi la cer, ca să fie mijlocitor către Dumnezeu Tatăl, pentru noi, că așa grăiește Ioan Teologul: „Că de va greși cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept, și Acesta este curățire de păcatele noastre.“ Încă și Sfântul Apostol Pavel, către evrei, zice: „Nu în Sfânta sfintelor făcută de mâini omenești, a intrat Hristos, ci chiar în Cer, ca să se arate, acum, feții lui Dumnezeu, pentru noi.“ Iar către Romani zice: „Hristos este Cel ce a murit și, mai ales, a și înviat, și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care se și roagă pentru noi.“ Să nu ne temem, fraților păcătoși, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să fim cu bună nădejde, că avem bun apărător către Dumnezeu-Tatăl, pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care se roagă pentru noi, arătându-i rănile Sale, pe care le-a primit pentru noi, numai să nu ne lenevim, ci, și noi, împreună cu el, să înălțăm rugăciuni fierbinți către Tatăl. Ca să ne țină parte Hristos Domnul, către Dumnezeu-Tatăl, arătându-i rănile Sale și, prin ele, ca prin niște rugăciuni ale buzelor, să-l milostivească pe El. Dar, pentru cine părtinește? Pentru păcătoși. Care păcătoși? Cei ce se căiesc și milostivește pe Tatăl Său. Iar pentru păcătoșii care nu se pocăiesc, îi cere îndurare, precum s-a arătat la însăși a Sa dumnezeiască pătimire: că fiind răstignit pe Cruce, se roagă Domnului nostru, către Dumnezeu, Tatăl Său, pentru ucigașii Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.“ Dar, pentru aceasta, las acum grăirea și iarăși privesc la Domnul, Cel ce S-a înălțat. S-a înălțat Domnul de la noi la cer, ca la cer să ne gătească nouă loc, în care vom viețui în veci, și vom împărăți, cu Domnul nostru. Că Însuși așa zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, și, de Mă voi duce și vă voi pregăti vouă loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca, unde voi fi Eu, să fiți și voi.“ Bună este pricina aceasta și plină de bucurie, Domnul nostru S-a înălțat, de la noi la cer, ca fiecăruia să-i pregătească loc; adică, oamenilor, celor iubitori de Dumnezeu, locul lor, între Serafimi, între înțelepții Heruvimi, între purtătoarele de Dumnezeu Scaune: domnilor celor buni, între Domnii: ostașilor celor viteji, care se nevoiesc pentru patrie, între Puteri; stăpânitorilor de tot felul, între Stăpânii; ție căruia dintre începătorii credinței, între Începătorii: iar celor ce, în primejdii și în năpustiri, mângâie pe săraci și prietenii lor și îi ajutorează, acelora le este locul cu Arhanghelii; iar cei ce îngerește au viețuit în trup pe pământ, acelora le este locul, în cer, cu Îngerii.

Dar nouă, Doamne, unde ne-ai gătit loc? Oare, va fi în cer un cât de mic loc? Că ne înfricoșează pe noi iubitul Tău ucenic, Ioan Teologul, zicând: „Nu va intra într-însul nici o spurcăciune, nici cei care fac urâciune și minciună, ci numai cei ce sunt scriși în cartea vieții Mielului.“ Și, nu numai că ne îngrozește, ci ne și izgonește, măcar că nici nu am intrat, zicând: „Afară, câinilor ți fermecătorilor și desfrânaților și ucigașilor și închinătorilor la idoli și voi toți, care alcătuiți minciuni!“ De unde vedem că. pentru noi, nu este loc în cer, și nu ne vor lăsa, ci ne vor izgoni de acolo, afară. Dar, Domnul, cu luminata Sa față a milostivirii, întorcându-Se către noi, ne zice: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși; numai pocăiți-vă și de aceeași cinste cu sfinții și cu drepții vă veți învrednici. Căci, unde va fi locul lui Petru, cel ce s-a lepădat de Mine, dar, apoi, a plâns amar, unde locul femeii desfrânate, care a plâns la picioarele Mele, unde, anume, decât numai întru Împărăția Mea? Unde va fi locul fiului celui desfrânat, al vameșului și al tâlharului, acolo va fi și locul vostru; numai, de veți plânge, cu amar, pentru păcatele voastre, ca Petru. Cădeți la picioarele Mele cu pocăință, ca și desfrânata, întoarceți-vă către Mine, ca fiul cel desfrânat, smeriți-vă ca și vameșul, răstigniți-vă împreună cu Mine, ca tâlharul cel înțelept, pocăiți-vă și vă veți mântui, pentru că la Mine, în cer, locul pentru voi este gata și-l veți afla fără strâmtoare și veți încăpea în sânul îndurării Mele.“

O dumnezeiescul, o, iubitul, o, preadulcele glas, că și nouă, Doamne, ne făgăduiești fără de minciună, Împărăția Ta, numai dacă ne pocăim. S-a înălțat Domnul la cer, ca și pe noi, în urma Sa, să ne tragă: „Că Eu, zice, când voi fi înălțat, pe toți îi voi trage la Mine.“

Deci, noi, mai întâi, mințile noastre să le facem a cugeta cele de sus, a căuta cele de sus. unde și viața noastră este ascunsă, la Dumnezeul nostru, că El este comoara noastră; deci, și inima noastră acolo să fie. Acea pricină făcătoare de bucurie a înălțării Domnului nostru, de la noi la ceruri, cercetând-o, poate. oricine caută pe Dumnezeu, să afle destulă mângâiere și să se bucure, cu duhul, de Domnul Dumnezeul său, Care pentru binele nostru obștesc, S-a înălțat la cer, și să-l numească praznic de bucurie, iar nu praznic de plângere. Pentru care, să ne învrednicească Domnul nostru, pe noi, pe toți, a fi părtași aceleiași prăznuiri, de care, mai înainte, a proorocit David: „Din locul Cortului celui minunat, voi trece până la casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei și în mărturisirea zvonului ce prăznuiește.“ Amin.