CAZANIA DUMINICII MIRONOSIȚELOR (Despre mărinimia sufletească)

 

Frați creștini,

AȚI auzit toate cele cu privire la îngroparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Ați auzit cum Iosif s-a făcut slujitor îngropării, iar mironosițele, întâiele vestitoare ale Învierii Lui. Este de mare folos să cercetăm partea cea bună pentru care oamenii aceștia s-au învrednicit de atât de mare har. Vedem cum pentru o astfel de ispravă curajul era atât de trebuincios, căci fără el astfel de lucruri nu puteau să se săvârșească. Dacă ar fi fost fricoși, frica i-ar fi împiedecat. Curajul însă este puterea multor fapte bune. Când spunem acest lucru, nu ne gândim la curajul dat de puterea trupească, ci la cel dat de puterea sufletească, care se mai numește și mărinimie sufletească. Puterea trupească o naște firea, iar pe cea sufletească o naște voința omului. De aceea nu se poate face nimeni viteaz, când trupul lui este slab, „dar mare la suflet se face ori cine voiește. Această mărinimie sufletească o avea Iosif cel cu bună vază și sfintele femei mironosițe. Neamul iudeilor ura de moarte: pe Iisus Hristos. Cărturarii, fariseii, învățătorii legii, preoții, arhiereii, adunarea toată l-au dat pe Iisus morții ca pe un răzvrătit și hulitor de cele sfinte. Toți au strigat cu glas tare către Pilat: „Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El!“ (Ioan 19, 15). Iudeii, din zavistia cea fără măsură și din răutatea lor cea mare, căutau să omoare și pe ucenicii lui Hristos. De aceea, toți ucenicii au fugit de frică, s-au răspândit și L-au lăsat singur pe Învățătorul lor. Numai doi, Ioan și Petru, au mers cu Dânsul. Pe Ioan îl acoperea prietenia arhierească; iar Petru, deși întâi L-a urmat cu osârdie, pe urmă însă s-a înfricoșat atât de mult, încât cu anatema și cu jurământ s-a lepădat de Hristos, de trei ori. Iosif, ca să-și ajungă scopul său, trebuia să intre în curtea domnească, unde totdeauna se afla mulțime de iudei. Cerând de la Pilat trupul Domnului Iisus, se descoperea pe el că este ucenic devotat al lui Hristos și că îl iubește pe Dascălul său mai mult decât toți ceilalți ucenici ai Săi. Acest lucru era de ajuns ca să ridice asupra lui prigoana și vrăjmășia iudeilor. Luarea de pe cruce, cu atâta evlavie, a trupului Domnului, giulgiul cel de in curat, mormântul cel săpat în stâncă, piatra cea mare de pe ușa mormântului, toate erau răni în inima înrăiților iudei, de la care Iosif nu se putea aștepta la altceva mai bun, decât la prigoane și la primejdia vieții sale. Dar el se îmbărbătează, îndrăznește și vine la Pilat, descoperindu-se singur că este ucenic al lui Hristos; cere și ia trupul Lui. Mărinimia sufletească l-a făcut slujitor al îngropării Stăpânului tuturor. El a miluit pe Cel ce a miluit neamul omenesc; a învelit cu giulgiu pe Cel ce îmbracă cerul cu nori; a dăruit mormânt Celui care a sculat din morminte pe cei morți; a îngropat pe Cel care a îngropat păcatul lumii. Iosife, de trei ori fericite, cinstite sunt mâinile tale, care au atins trupul Domnului. Fericiți sunt ochii tăi, care au văzut mort și gol pe Cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu; sfântă este gura ta, care a sărutat picioarele Dătătorului de viață. O, prea slăvită mărinimie sufletească! O, dar minunat, de care s-a învrednicit Iosif, cel plin de curaj bărbătesc!

Mare și minunată este și mărinimia sufletească a mironosițelor. Femeile sunt, firește, neputincioase și fricoase. Se înfricoșează de multe ori, chiar atunci când nu este primejdie. Mironosițele femei, având o mărinimie sufletească mai presus decât firea femeiască și chiar decât bărbații, nu se tem nici de prigoana iudeilor, nici de asprimea ostașilor și nu se înfricoșază nici, de straja de la mormântul Domnului. Ucenicii, bărbați fiind, se tem; dar mironosițele, deși femei, îndrăznesc. Ei fug, iar ele vin la mormânt; ei se risipesc, iar ele se adună; ucenicii se ascund, iar mironosițele nu se tem de nimeni, ci merg la prăvălia unde se vinde mirul, cumpără de la vânzător miruri și aromate; aleargă apoi grăbite la mormânt ca să ungă trupul Domnului. O, femei fericite, cum nu vă temeți să umblați noaptea, singure? Cum îndrăzniți să vă apropiați de locul pe care-l păzesc ostașii împărătești? Cum nu vă cutremurați căutând să răsturnați piatra, să stricați pecețile, să deschideți mormântul și să ungeți trupul cel mort al Domnului? Cu adevărat v-ați învrednicit de mari haruri, pentru bărbăția sufletului vostru! Fiindcă ați lepădat de la voi toată teama și frica, v-ați făcut viteze și mari la suflet, ați văzut pe sfinții îngeri și ați vorbit cu dânșii; voi cele dintâi ați auzit bunele vestiri ale Învierii lui Hristos; voi cele dintâi ați întâmpinat pe Mântuitorul, după ce a înviat din morți; voi cele dintâi ați vestit ucenicilor Învierea Domnului.

Bărbăția și curajul sufletului, frați creștini, sunt dătătoare de multe fapte bune, precum dimpotrivă, slăbiciunea sufletului și frica ne împiedecă de la săvârșirea faptelor bune. Pentru aceasta auzim pe David zicând lui Solomon, fiul său: „Întărește-te și te îmbărbătează, fă și nu te teme“ (III Regi 2, 2). Încă și Dumnezeu aceeași poruncă a dat lui Iisus al lui Navi, zicând: „Întărește-te și te îmbărbătează. Să nu te înfricoșezi, nici să te temi“ (Isus Navi 1, 9); iar Iisus Hristos, când a trimis pe ucenicii Săi la încreștinarea a toată lumea, a zis: „Nu vă temeți de ei; nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide“ (Matei 10, 26, 28). De aceea, Apostolul Pavel învăța și îndemna pe cei ce au crezut, scriindu-le: „Îmbărbătați-vă, întăriți-vă!” (II Corinteni 13, 11).

Ca roade alese ale acestor sfinte îndemnuri vom socoti toate luptele dumnezeieștilor Apostoli, pătimirile cele mai presus de fire ale sfinților mucenici, nevoințele cele nepovestite ale cuvioșilor pusnici și preaslăvitele isprăvi ale tuturor sfinților, căci toate sunt roadă a bărbăției, curajului și vitejiei sufletești. Cei care s-au temut, ori s-au înfricoșat, n-au putut săvârși nici un lucru plăcut lui Dumnezeu.

Vede acest lucru, o, iubiți frați creștini, fiecare om în sine însuși. Zaci uneori în păcat; Dumnezeu, din nețărmuita Lui milă îți trimite ție cuget curat; cunoști păcatul tău și vătămarea sufletului tău; te hotărăști să alergi la pocăință, dar îndată vine în inima ta frica, șoptindu-ți: Cum pot să mă împotrivesc poftelor trupești și cum să mă întorc din calea plăcută a păcatului? Dacă însă te vei îmbărbăta, biruiești, fugi de păcat și dobândești raiul, iar dacă te vei teme și te vei înfricoșa, te înfrângi, rămâi nepocăit și moștenești iadul.

Auzi glasul Evangheliei: „Iar Eu zic vouă, iubiți pe vrăjmașii voștri!“ (Matei 5, 44). Ca un ucenic al lui Hristos voiești să ierți pe vrăjmașul tău. De te vei îmbărbăta cu sufletul în acest război cu tine însuți, ierți pe vrăjmașul tău, rămâi om pașnic și liniștit și iei de la Dumnezeu iertarea păcatelor tale. Iar de te vei slăbi cu sufletul, rămâne vrăjmășie și tulburare în inima ta și se osândește sufletul tău. Sau, fiind fricos, te temi să nu sărăcești și de aceea nu întinzi niciodată mâna ta spre ajutorarea săracului. Cel ce are suflet mărinimos, miluiește și împrumută toată ziua pe aproapele său.

Grăitorul de Dumnezeu. Pavel Apostolul, învață că toți creștinii sunt ostași ai lui Iisus Hristos, în îndemnul către ucenicul său Timotei (II Timotei 2, 3), iar efesenilor le poruncește „ca să ia pavăză și coif, și sabie împotriva vrășmașilor sufletului, care sunt trei: pofta trupului, deșertăciunea lumii și ispitele diavolului ce se luptă cu noi în toate zilele vieții noastre (Efeseni 6, 13-17). Deci fără bărbăție nu se săvârșește nimic împotriva poftelor celor lumești și nici în nevoințele cele duhovnicești. Ostașul fricos nu va birui niciodată pe vrăjmașul său. Creștinul slab la suflet nu va fi niciodată biruitor împotriva celor ce luptă cu sufletul lui. Ostașul viteaz ridică steagul biruinței; creștinul cu suflet mărinimos, săvârșește cele mai mari isprăvi de fapte bune și plăcute lui Dumnezeu.

Dar pentru ce să fim fricoși, când este vorba să săvârșim fapte bune? Pentru ce să ne temem? O, frați creștini! Să fim fricoși când voim să săvârșim păcatul, pentru că păcatul este rușine și ocară. Pentru păcat, Dumnezeu mustră și pedepsește cu asprime, căci „întru mustrări, pentru fărădelegi, a pedepsit pe om“. Pentru păcat te pedepsesc și legile statului. Pentru ce te rușinezi sau te temi să faci voia lui Dumnezeu? Fapta cea bună este slavă, cinste și laudă. De cine te temi? Când faci lucrurile cele bune, atunci Domnul este luminarea ta și Mântuitorul tău; de cine te vei teme? Domnul este apărătorul vieții tale; de cine te vei înfricoșa? (Psalm 26, 1-2) De cine te temi? De lume? Dar fapta cea bună este un lucru lăudat de lume. Fapta cea bună o laudă și vrăjmașul, și se rușinează de dânsa. De cine te temi? De războiul trupului? „Dar slujitorii lui Iisus Hristos, zice grăitorul de Dumnezeu, Pavel Apostolul, atâta putere au, încât răstignesc trupul împreună cu patimile și cu poftele. Te temi poate de cursele diavolilor? Să nu te temi nici de cum înaintea lor, căci Dumnezeu va trimite pe îngerii Săi, ca să te păzească de toată întâmplarea cea rea și de toată ispita și vătămarea, cum te încredințează și psalmistul, spunând: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale; pe mâini te vor ridica, ca nu cumva să te izbești de vreo piatră cu piciorul“ (Psalm 90, 11-12). Cel ce săvârșește lucrurile cele bune și plăcute lui Dumnezeu, acela este slăvit, cinstit și fericit, „căci slava, zice dumnezeiescul Apostol, și cinstea și pacea la tot cel ce lucrează binele“ (Romani 2, 7), de care ne învrednicește și pe noi, Doamne Iisuse Hristoase. Amin!