Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Într-o zi că aceasta, a patra din Sfântul şi Marele Post, predicatorul este pus în faţa unei dileme. Anume în aceea de a nu şti ce să aleagă din ceea ce-i oferă tradiţia Bisericii că teme pentru predica zilei. Duminica aceasta este închinata unuia din sfinţii ostenitori ai vieţii creştine: Sfântului Ioan Scărarul. Se şi numeşte "Duminica Sfântului Ioan Scărarul". Ar trebui deci să spunem ceva despre acest sfânt. Biserica l-a aşezat în calendar, pentru ca să ne sugereze să-l amintim credincioşilor că pe un model de creştin realizat.


În al doilea rând, Biserica ne readuce în amintire Evanghelia după Marcu, în care ni se istoriseşte una din importantele minuni ale Mântuitorului. În al treilea rând, tipicul Bisericii indica să se citească astăzi şi textul Fericirilor. Despre care din aceste trei subiecte să vorbească predicatorul? Meditând asupra tuturor, am găsit că în fiecare dintre ele, sau în legătură cu ele, credincioşii ar putea pune cel puţin câte o întrebare care cere răspuns. De aceea m-am hotărât să vorbesc, chiar cu riscul de a nu fi foarte sistematic, despre fiecare din aceste teme oferite de Biserică, limitându-mă, bineînţeles, la anumite aspecte, fără intenţia de a le epuiza.


De ce în această duminică, a patra din post, Biserica ne pune înainte figura acestui mare ascet? Pentru ca să ne aducă aminte că el a trăit în post şi rugăciune, că şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, că întreaga lui viaţă de peste 70 de ani n-a făcut altceva decât să-şi lucreze sufletul, în aşa fel încât să-l apropie cât mai mult de Dumnezeu. A trăit până la mijlocul secolului al Vl-lea, trecând la cele veşnice la începutul secolului al VII-lea. S-a născut, probabil, în Palestina şi a trăit în preajma Muntelui Sinai, unde spre sfârşitul vieţii a şi fost egumenul mănăstirii, de aceea se mai numeşte uneori şi Sfântul Ioan Sinaitul. I se mai zice în tradiţia creştină şi Ioan Scolasticul, pentru că a fost unul din Sfinţii mari cărturari, deşi mai există un canonist cu acest nume. Scărarul i se zice după numele unei cărţi scrise de el şi care se numeşte "Scara".


De fapt Scara l-a făcut celebru în istoria vieţii creştine şi numele de Scărarul e numele cu care a rămas în istorie. Altfel, din viaţa lui, în afară de nevoinţele ascetice pe care şi le-a impus, şi de Scară, nu se cunosc prea multe amănunte. Amintirea vieţii lui, trăită cu smerenie, a rămas ascunsă, rămânându-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei câţiva ucenici care l-au înconjurat şi urmat. Nu ni se povestesc totuşi, în legătură cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alţi sfinţi. Una ni se aminteşte, legată fiind chiar de unul din ucenicii lui:


Se spune că avea un ucenic pe nume Moise şi l-a trimis să aducă apă. În pustie apa se aducea de foarte departe. Mergând el pe drum, a obosit şi s-a întins să se odihnească puţin. A adormit sub un povârniş de munte. Şi iată că, în momentul în care el era culcat acolo, Sf. Ioan Scărarul, în chinovia unde era stareţ, a simţit dintr-o dată un fel de toropeală care l-a adormit. A auzit o voce în vis. "Tu dormi, iar ucenicul tău se afla în mare primejdie". Şi l-a strigat pe nume pe ucenic, după care de îndată s-a deşteptat. Şi-a zis în gândul său: Cine ştie prin ce încercare va fi trecând ucenicul meu! Celălalt, care dormea sub stâncă, la un moment dat a sărit din somn şi s-a rostogolit într-o parte chiar în clipa în care, pe locul în care dormise, s-a povârnit o piatră grea care, dacă l-ar fi lovit, l-ar fi omorât. S-a dus, şi-a umplut vasele cu apă, s-a întors la chinovie, şi acolo bătrânul stareţ l-a întrebat doar atât: Cum ai petrecut? Nu cumva ţi s-a întâmplat ceva în drum? Ucenicul a răspuns: Nu mi s-a întâmplat, dar era să mi se întâmple. M-am aşezat sub o stâncă şi am aţipit şi, la un moment dat, prin somn, nu ştiu cum, mi s-a părut că am auzit glasul tău strigându-mă. Şi dându-mi seama că în loc să mă duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, în aceeaşi clipă m-am trezit şi am auzit un zgomot deasupra mea, şi m-am rostogolit într-o parte. A fost spre norocul meu, pentru că îndată a căzut o piatră pe locul acela, care m-ar fi omorât.


Sfântul Ioan Scărarul nu i-a spus ucenicului că a avut ştire în vis despre aceasta, pentru că n-a vrut să se laude cu fapta lui sau, mai degrabă, cu starea deosebită în care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfârşitul vieţii, va fi povestit întâmplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestită de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viaţa.


Încolo, el străluceşte în istoria creştinismului mai ales prin Scară, o carte în treizeci de capitole, care nu sunt altceva decât cele treizeci de trepte ale vieţii creştine, trepte ale devenirii intru desăvârşire. Şi-a ales numărul de treizeci, după anii pe care i-a trăit Mântuitorul pe pământ, timpul în care şi-a propovăduit învăţătura Sa.


Se pune întrebarea: Trebuie oare creştinul să treacă prin aceste treizeci de trepte? E posibil să treci prin treaptă întâia, s-o depăşeşti, să treci prin a doua, a douăzeci şi cincea, a treizecea? Se pare că este foarte greu. Ci eu vă spun: e mai greu decât pare! Pentru că nu trebuie să treci pe rând prin cele treizeci de trepte, ci trebuie să fii pe toate cele treizeci, în acelaşi timp. Adică, toate virtuţile să le practici în acelaşi timp. Că nu se poate să practici una, să fii pe treapta întâia şi pe cele douăzeci şi nouă să le laşi. Nu se poate să fii pe a doua, şi pe cele douăzeci şi opt să le laşi. Trebuie să fii în acelaşi timp pe toate cele treizeci de trepte ale virtuţilor creştine, care sunt tot atâtea trepte ale luptei cu păcatul.


Luându-le foarte în serios, ele pot să înspăimânte pe oricare credincios. Cum adică? Să fim permanent pe cele treizeci de trepte? E adevărat. Sfântul Ioan Scărarul îşi scrie cartea sa mai ales pentru monahi. Monahii au ales să ducă o luptă duhovnicească mai deosebită, să se lupte cu ei înşişi, cu relele, cu păcatele din ei. Să realizeze virtutea. Să se roage pentru ei şi pentru lume. De aceea credincioşii de rând au o atitudine de respect deosebit faţă de monahi. Aceştia se retrag ca să trăiască în post, în rugăciune şi în viaţă curată.


Dar ce se întâmplă cu ceilalţi, cu marea masă a creştinilor care nu au vocaţie monahală? Scară nu e şi pentru ei o carte folositoare şi normativa? Trebuie să ştim că Scara este valabilă pentru toţi, chiar dacă e scrisă numai pentru monahi. Toţi pot găsi în ea metode bine gândite de luptă cu gândurile rele, cu duhurile rele, cu păcatul şi cu viciul. Găsesc în ea mijloace de a realiza virtutea. Dacă e greu pentru un monah, e cu atât mai greu pentru un creştin de rând să fie pe toate cele treizeci de trepte deodată. Nu e totuşi atât de greu pe cât s-ar părea. Sfântul Ioan Scărarul descrie toate ispitele care asaltează sufletul omului, şi felul cum pot fi biruite. El nu prezintă însă o tehnică, o urcare treptată, cum s-ar putea crede. Nu e vorba de obţinerea de performante prin exerciţii treptate, că în antrenamentul sportivilor. Se poate urca dintr-o dată pe treaptă a treizecea, prin smerenie şi dragoste. Acestea le lasă în urmă pe toate celelalte virtuţi care biruiesc păcatele.


Dar aceasta nu înseamnă că treptele nu au totuşi şi un rost pedagogic sistematic, de învăţare treptată a cailor care pot pregăti desăvârşirea. Pentru cei care nu pot urca dintr-o dată la virtutea cea mai mare, trebuie să le exerseze pe toate celelalte mai mici, ascultarea, postul, răbdarea, rugăciunea etc, dar nici atunci pe rând, ci pe toate în legătură una cu alta. Să fie începător în toate şi să treacă în clasa următoare în toate. Fiecare biruinţă îl trece în clasa a treizecea. Dar în fiecare clipă trebuie să treacă prin cele douăzeci şi nouă din nou. Clasa a treizecea e mereu în faţa sa.


Scara e o carte de profunde analize psihologice. Ea se poate citi cu interes duhovnicesc, dar se poate citi şi cu un interes ştiinţific. E uimitor cum un Părinte din secolul al VI-lea, a ştiut să sesizeze şi să analizeze, cu infinite amănunte, cele mai subtile mişcări ale sufletului omenesc şi, totodată, să prescrie metode care să îndrumeze cum pot fi dirijate mişcările sufleteşti dinspre rău înspre bine.


Cartea a intrat în atenţia creştinilor de îndată ce a fost scrisă. Ea a intrat şi în zestrea spiritualităţii ortodoxe româneşti din momentul în care încă Varlaam, cel care a scris Cartea românească de învăţătură, Cazania, a tradus-o în limba noastră. A făcut-o înainte de a scrie Cartea sa de învăţătură, şi a dat-o spre meditaţie monahilor din ţările romane. A fost copiată în multe exemplare, până când o nouă traducere a făcut mitropolitul Veniamin Costache, publicând-o în tipografia lui de la Neamţu. Au apărut apoi mai multe traduceri şi ediţii tipărite. Ultima traducere a făcut-o părintele profesor Dumitru Stăniloae, acum câţiva ani, şi a apărut în volumul IX al Filocaliei româneşti.


Iată, aşadar, câteva cuvinte despre acest sfânt pe care Biserica ni-l pune înainte astăzi ca model de desăvârşire creştină, invitându-ne, pe cât e posibil, să ne folosim de Scara lui, spre a învăţa să urcăm pe treptele virtuţilor. Există multe cărţi de îndrumare creştină spre viaţa virtuoasă. Se poate spune însă că Scara e printre cele mai populare. Dacă timpul nu ne-a îngăduit să stăruim asupra conţinutului ei, el ne îngăduie totuşi s-o recomandăm ca pe o carte de mare folos sufletesc. Citind-o, vom cinsti memoria Sfântului ei autor care pentru noi a scris-o. Viaţa lui e în ea. Prin ea este Sfântul Ioan Scărarul model de viaţă aleasă, îndrumător în ştiinţa lucrării cu sufletele. E carte bună în acelaşi timp pentru duhovnici şi pentru ucenici, pentru începători şi pentru înaintaţi, pentru monahi şi pentru mireni. Fiecare are ce alege din ea. Şi, firesc, doar răsfoind-o, poate înţelege oricine că nu e simplu deloc să-ţi creşti sufletul. E ca şi cum ţi-ai creşte un copil. Şi pentru aceasta e nevoie de o anumită disciplină şi rânduiala, pe care numai neştiinţă o poate ignora.


Să fie ziua lui, dacă nu altceva, măcar ziua de lansare a Cărţii lui, de îndemn la citirea ei, ca să ne fie de tot folosul spre mântuire. Evanghelia de astăzi ne readuce în amintire o întâmplare de fapt o minune săvârşită de Mântuitorul cu un tânăr stăpânit de un duh rău. Tatăl lui l-a dus la apostoli, dar apostolii n-au putut să-l vindece. Şi atunci l-a adus în fata Mântuitorului. Mântuitorul i-a cerut tatălui câteva explicaţii. De când este aşa şi cum se manifestă? (Marcu 9, 21). Înainte însă de a face ceva, Mântuitorul a spus o vorbă greu de priceput de către cei de faţă. Era ca o izbucnire de mânie, de supărare: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi! Până când am să vă sufăr? Aduceţi-l la Mine" (Marcu 9, 19). Iisus şi-a revenit însă îndată din supărare, căci duhul "de îndată ce L-a văzut pe Iisus, a zguduit pe tânăr şi acesta a căzut la pământ şi s-a tăvălit spumând" (Marcu 9, 20). Adresându-se tatălui, Iisus i-a spus: "De poţi crede, toate-s cu putinţă celui ce crede".


Omul i-a dat atunci un răspuns ciudat. Un răspuns despre care fiecare din noi îşi poate pune întrebarea dacă este cu adevărat răspunsul pe care l-a dat omul, sau e cumva o greşeală a evanghelistului care ni l-a redat. Pentru că omul a răspuns aşa: "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!" Răspunsul nu pare logic. De vreme ce credea, ar fi trebuit să spună: Cred, Doamne, ajuta credinţei mele. În mod paradoxal el a spus: "Cred, Doamne. - Cu această completare ciudată: ajuta necredinţei mele". Nu este o greşeală. În mod sigur nu este o greşeală. Evanghelistul a redat exact cuvintele pe care le-a zis omul. Şi iată, cuvintele au rămas memorabile în istoria Bisericii.


Ele sunt din aceeaşi categorie, cu "cei de pe urmă vor fi cei dintâi", său: "cine-şi va câştiga sufletul şi-l va pierde", său: "de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat", al lui Pascal, său: "Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat", al lui Voltaire. Credea el, sau nu credea? Era că noi toţi. Credea că Dumnezeu există. Credea că Dumnezeu este Tatăl. Credea şi în puterea lui Dumnezeu. Credea că Dumnezeu poate corecta unele nereguli în existenţa noastră când, din diferite motive, îşi fac apariţia, aşa cum apăruse în viaţa fiului său aceasta dereglare a vieţii, prin duhul rău carre intrase intr-ansul. Dar nu avea credinţă până la puterea minunii. Ar fi dorit însă s-o aibă, şi tocmai de aceea a găsit această formulă extraordinară: "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!"


Toţi credem, toţi cei care ne-am adunat aici, care suntem în jurul Bisericii, toţi credem că Dumnezeu există, pe toţi ne minunează ceea ce vedem în jurul nostru. Pe toţi ne minunează dezvoltarea dintr-un simplu embrion a celui ce va fi mai apoi un om, cu complicatele aparate care-l alcătuiesc. Pe toţi ne minunează miracolul existenţei lumii şi al devenirii. Toate ne provoacă uimirea şi nasc în noi credinţa în Dumnezeu. Ne uimesc desigur şi ne descumpănesc şi neregulile care tulbură ordinea creaţiei. Multora nu ştim să le dăm explicaţii suficiente. De pildă, bolilor incurabile. Acestea par a nu intra în ordinea creaţiei. Toate acestea ne tulbura. Dar ele nu sunt în măsură să ne tulbure în aşa fel, încât să ne distrugă credinţa şi uimirea pe care ne-o provoacă celelalte aspecte ale vieţii, ale lumii şi ale existenţei noastre, care ne vorbesc despre Dumnezeu.


Dezordinea ne descumpăneşte, dar observarea ordinii ne repune în echilibru. Ordinea din univers, ordinea din viaţa noastră, ordinea morală din viaţa noastră, toate ne vorbesc despre existenţa lui Dumnezeu. Şi ne vorbesc la orice vârstă ne-am afla. Se zice că erau doi inşi care discutau despre existenţa sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea că da, altul spunea că ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în fata existenţei. Poate să nu fie concludent ceea ce gândeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuşi. Măcar aşa de curiozitate. Cel care nu credea l-a întrebat: - Copile, crezi în Dumnezeu? - Cred, a răspuns copilul. Mi-a spus mama că El a făcut totul şi că vede totul. - Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu? - Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi. - Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu două mere, dacă îmi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!


Convorbirea n-a mai putut continua. Dumnezeu este în toate. Noi creştinii Îl vedem peste tot. Acolo unde nu găsim explicaţii, deşi suntem atenţi la toate lămuririle ştiinţei, noi spunem: dincolo de ceea ce nu înţelegem, e Dumnezeu. Unii, în fata limitelor cunoaşterii, au alte opţiuni. Spun că nu există Dumnezeu. E treaba lor. Fiecare optează pentru ce crede că se potriveşte minţii şi sufletului său, pentru ceea ce crede că se motivează mai bine în mintea şi în inima lui.


La Dumnezeu, însă, într-un fel sau altul, ajung toţi. Unii ca să-L afirme, alţii ca să-L nege. Dar nu-L pot evita. Louis Jouvet, actor francez cunoscut (1887-1951), recitând odată la teatrul "Antoine" din Paris piesa lui Jean Paul Sartre "Le Diable et bon Dieu", a făcut remarcă: Nu văd nici o diferenţă între opera lui Sartre, care se crede antireligios, şi aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Şi unul şi altul sunt obsedaţi de ideea de Dumnezeu, şi cel care crede că nu crede, e cel care vorbeşte cel mai mult despre Dânsul". Aceasta îmi aduce aminte de remarca asemănătoare a cuiva despre atei. Au un singur cusur: vorbesc prea mult despre Dumnezeu!

Noi creştinii avem în plus şi altceva, care ne face să optăm pentru Dumnezeu, şi anume faptul că la un moment dat Dumnezeu însuşi s-a întrupat pe pământ. Iisus Hristos ne-a învăţat despre Dumnezeu, ne-a învăţat despre noi înşine, ne-a învăţat despre univers, despre sensul vieţii aici şi despre sensul vieţii dincolo, şi ne-a demonstrat că învăţătura Lui este adevărată, prin faptul că a înviat din morţi. Credinţa în înviere e argumentul nostru în plus, al creştinilor. Dacă Iisus Hristos a înviat, toţi vom învia. Dacă Iisus Hristos a înviat, suntem nemuritori. De aici vine şi răspunderea noastră gravă în faţa vieţii. Trebuie să trăim o viaţă morală, o viaţă cumpătată, închinata binelui, dreptăţii, frumosului, echitaţii, egalităţii, pentru că toţi suntem fraţi şi fii ai aceluiaşi Dumnezeu.


Această credinţă o avem. Dar avem noi oare mai multă credinţă decât omul din Evanghelia de azi, care a mărturisit: "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele?" Poate că nu totdeauna o avem până la măsura minunii. Dar ori de câte ori simţim, ori de câte ori auzim în interior întrebarea: "Crezi?", să fim gata să răspundem şi noi, cu hotărâre, dar şi cu smerenie, ca şi omul din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele". Nu pentru că ne-am îndoi, ci pentru că ne dăm seama că nu avem acea credinţă, cât un grăunte de muştar, care să mute şi munţii din loc.


Cu acest prilej a rostit Mântuitorul sentinţa cu privire la credinţa cât un grăunte de muştar. Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rău, L-au întrebat pe învăţătorul, după ce Acesta a scos duhul şi a vindecat copilul: "Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem?" Iisus le-a răspuns: "Pentru necredinţa voastră. Căci adevărul vă grăiesc: de aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: mută-te de aicea acolo, şi s-ar muta; şi nimic nu v-ar fi cu neputinţă" (Matei 17, 19-20).|


Multe am mai putea încă medita în legătură cu acestea. Apostolii aveau totuşi credinţa. Dar nu aveau acea credinţă pe care o avea Iisus. Erau şi ei, încă, din categoria celor aflaţi în drama neîmplinirii, ca şi omul cu "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele". Există trepte în credinţă. Căci credinţa nu e ştiinţă. Credinţa e o biruinţă de fiecare clipă a îndoielii. Aceasta e condiţia credinţei, atâta vreme cât suntem în trup. Ea e întreagă şi în puţin, şi în mult. Dar desăvârşită e numai când Dumnezeu o ajuta prin Harul Sfântului Duh. Atunci ea devine lucrătoare altfel. Pe treaptă obişnuită, e de domeniul cunoştinţei; pe treapta desăvârşirii, devine făcătoare de minuni, căci minunea o face întotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: "Sfântul Cutare, făcător de minuni". În fapt Dumnezeu e "Făcătorul de minuni", prin sfântul care s-a deschis prin credinţă desăvârşită, harului Sfântului Duh care a pătruns în el.


Apostolii, în momentul când le-a fost adus tânărul posedat de duhul rău, nu primiseră încă pe Duhul Sfânt, care li se va da la Rusalii. După aceea au făcut şi ei minuni. Se vede aceasta imediat, precum e scris în Faptele Apostolilor. Petru şi Ioan au vindecat un olog din naştere, cunoscut de toată lumea ca atare (F. Ap. 3, l-11).


Că "necredinţa" celui care avea totuşi "credinţa", n-a fost un impediment în calea vindecării, o vedem clar. A contat credinţa lui. Mântuitorul pe aceasta i-a luat-o în considerare şi i-a primit rugăciunea. Nu i-a refuzat-o. El nu era atât de necredincios încât să nu se roage. Era doar în neîmplinire. Pe baza acestei adânci şi sincere rugăciuni, Mântuitorul i-a vindecat fiul. Aşa ne spune evanghelistul. Iată deci cum trebuie înţeleasă aceasta vorbă rămasă până azi în istorie şi în vorbirea creştină: "Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele"! Dacă s-a putut ruga, în rugăciune era credinţa. Învăţăm de aici ca în rugăciune trebuie să intrăm în orice împrejurare, chiar şi atunci când ni se pare că ne-a slăbit credinţa. Atunci va lucra speranţa din rugăciune. Şi Dumnezeu o va asculta. N-aş vrea să lungesc vorba, dar mi se pare că e posibilă şi o altă exegeza a textului "Toate sunt cu putinţă celui ce crede". E drept că Iisus i-a cerut lui, omului, să creadă: "De poţi crede", şi acela a răspuns: "Cred, Doamne", dar minunea a făcut-o Mântuitorul. A raportat-o la credinţa celui ce se ruga dar, dincolo de aceasta, El a făcut vindecarea. Era ca şi cum i-ar fi zis: "Vei vedea că Eu, având credinţă, pot totul şi îl voi vindeca. De aţi avea şi voi credinţa - şi îi includea şi pe apostoli în această categorie - şi voi aţi putea vindeca. Dar Mântuitorul a vrut să lase să se înţeleagă că nu El, ci credinţa e cea care poate face minuni. A lor ca şi a Lui. Pe de o parte le-a dat exemplul puterii credinţei Sale, pe de altă i-a învăţat că de ar avea o credinţă că a Lui, le-ar fi şi lor "toate cu putinţă".

Am promis şi câteva cuvinte despre Fericiri, fiindcă ne-au fost citite astăzi, deşi le auzim întotdeauna la Sfânta Liturghie. În legătură cu Fericirile s-au spus şi lucruri bune, s-au spus şi lucruri mai puţin bune, împotriva creştinismului. De pildă, una din acuzaţiile care s-au adus Mântuitorului şi creştinismului a fost aceea că îi demobilizează pe oameni de la activitate, şi de la rezolvarea pe pământ a tuturor socotelilor. Fericiţi cei săraci cu duhul; fericiţi cei ce plâng; fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate! Cum de îi fericeşte Mântuitorul pe aceştia? Îi fericeşte în stare de nefericire! Îi lasa să plângă? Îi lasa să fie prigoniţi pentru dreptate? Îi lasa să fie săraci cu duhul? Şi ce e aceea "a fi sărac cu duhul"?


În vorbirea curentă, zicem despre unul, aşa, mai slab la minte, că e sărac cu duhul! De ce fericeşte Mântuitorul pe unii ca aceştia? A fi sărac cu duhul poate însemna simplitate, dar nu înseamnă a fi rău! Înseamnă a nu fi dăruit cu multă ştiinţă şi discernământ în cele înalte, dar cu bun-simţ în cele imediate. Înseamnă şi credinţa simplă, dar sinceră. Se dă ca exemplu de sărăcie cu duhul o femeie intrată în istorie tocmai pentru aceasta. În anul 1415 un vestit profesor de la Praga, Jan Huş, a fost condamnat la moarte pentru unele neînţelegeri de principiu, asupra dogmelor, cu rectorul universităţii la care era profesor. Biserica romano-catolică l-a condamnat la ardere pe rug. Şi a fost cu adevărat ars pe rug, cu o sută de ani înainte de Reformă. În timp ce era legat de un stâlp şi în jurul lui executorii adunaseră lemnele cu care să-l ardă pe nefericit, o bătrânică de vreo 80 de ani venea şi ea cu un braţ mic de lemne, să-1 arunce peste focul care începuse să ardă, ca să mai mărească flacără.


Ce ştia ea despre motivul condamnării? Ştia ea dacă avea el dreptate, sau dacă aveau dreptate cei care îl condamnaseră? Nu ştia nimic despre toate acestea. Era o femeie simplă care a văzut în hotărârea de a-l arde, o hotărâre dreaptă, pentru că aşa o socoteau cei mai învăţaţi decât ea. Cel care era legat la stâlp, înconjurat de flăcări, văzând-o a spus un cuvânt care a rămas de asemenea memorabil în istoria omenirii: Sancta simplicitas! - Sfânta simplitate! Sfântă! N-a condamnat-o. Ştia că n-o făcea din răutate.


Tot pe seama simplităţii, dar a unei sfinte simplităţi, am putea gândi şi la o altă cauză a gestului bătrânei. Va fi făcut-o din bunătate. Să fie focul mai mare, ca să-l ardă mai repede. Să-i micşoreze suferinţă! Cine ştie! Tot sancta simplicitas ar fi fost, şi cu atât mai sfântă, cu cât voia să curme, nu să înmulţească suferinţă!


Dar să ne întoarcem la întrebarea: De ce-i fericeşte Mântuitorul pe cei care suferă? La prima vedere, nu e prea uşor să se dea răspuns la o asemenea întrebare. S-ar părea că cei care acuza creştinismul de demobilizare în faţa greutăţilor vieţii, au dreptate. Dar să ne gândim. Să încercăm una din explicaţiile posibile, deşi poate nu cea mai concludenta şi mai aproape de intenţia Mântuitorului. Pe cine avea în vedere Mântuitorul în aceste cazuri? Să presupunem că îi avea în vedere pe cei care erau dincolo de marginea puterilor omeneşti. Cazurile de limită. De pildă, pe cei loviţi de boli incurabile, pe cei condamnaţi pe nedrept la închisoare sau, cu martori mincinoşi şi cu un judecător rău, pe cei condamnaţi la moarte, sau la închisoare pe viaţă, şi care nu mai aveau nici un mijloc de a-şi dovedi nevinovăţia. Dacă spre aceştia vine Mântuitorul, către aceste cazuri de limita, ca să le aducă şi lor o mângâiere, o ultimă speranţă, o ultimă mângâiere, pe care nimeni şi nimic nu le-o mai putea da, mângâierea Lui era ca o rază de speranţă, că o scară către o eliberare posibilă.


De fapt, în orice interpretare, Fericile sunt un pas înainte spre fereastra unei speranţe, pe care înţelepţii cei vechi, şi mulţi dintre cei mai noi, n-au văzut-o. Epictet, deşi a trăit în era creştină dar a rămas filosof profan, sfătuia la împăcarea cu soarta, îndemnând "să ne îndreptăm sforţările numai spre cele ce stau în sfera putintei noastre, lăsând pe cele de dincolo de dânsa în voia mersului universal". Iisus s-ar fi exprimat tot aşa, numai că El promitea, în plus, o compensaţie şi celor cărora "mersul universal", adică un destin implacabil, le hărăzea, fără ieşire, numai suferinţa, nedreptate, pedeapsa nemeritată. în gândirea lui Iisus, după dreptatea lui Dumnezeu, lucrurile nu puteau rămâne în eternitate strâmbe, fără speranţa unei compensaţii, fără mângâierea biruinţei adevărului. Nu puţin a contat această nouă perspectivă adusă de Iisus. Şi cine ar putea spune că este o perspectivă demobilizatoare? Căci e vorba de cei care se găsesc într-o situaţie de limita, oricum, şi numai despre aceştia care nu s-ar mai putea mobiliza în nici un fel împotriva situaţiei în care au căzut, sau în care i-a prins "mersul universal", adică destinul, cum îl numeşte Epictet.


Iisus sparge, întrerupe implacabilul sumbru al destinului orb, promite biruinţă asupra destinului. în final, cei nedreptăţiţi vor fi fericiţi. Şi, prin credinţă, pot fi de pe acuma fericiţi.


E adevărat, nu în viaţa aceasta, în întregime, ci în viaţa de dincolo. Dar e totuşi o rază de speranţă. Aduce o rază: Fericiţi voi care plângeţi pentru că v-au murit copiii înainte de vreme, care plângeţi pentru că v-au murit părinţii şi nu mai e nimic de făcut, care plângeţi pentru că vi s-a făcut o nedreptate care nu mai poate fi reparată de nimeni, niciodată! Fiţi şi voi fericiţi! Bucuraţi-vă că există o lege a echitaţii, că vi se va da şi vouă o satisfacţie. Dincolo, e adevărat. Dar dacă altă posibilitate nu există, aveasta există. Fără aceasta aţi rămâne chiar fără nici una, ceea ce ar fi absurd. Nu se poate să biruiască absurdul!


În sensul acesta, răspunsul pe care-L dă Mântuitorul, satisfacţia de viitor pe care o promite este revoluţionară, este ceva cu totul neaşteptat şi pe care nimeni, nici o lege omenească sau religioasă, până la El, n-a imaginat-o. N-a adus nimeni o astfel de mângâiere sufletului omenesc.


Înseamnă aceasta demobilizare? Dimpotrivă. Înseamnă că prin speranţa îl ridici pe om din starea de pierdere totală, de renunţare totală, la o speranţă nouă, la o nouă înţelegere a vieţii. Şi nu la una iluzorie. Speranţă pe care le-o dădea, pe care ne-o da, nu era şi nu este iluzorie. Când va învia din morţi şi va demonstra că suntem nemuritori şi că totul se reglementează în cer, Fericirile îşi vor revela realismul lor. Dar Fericirile nu sunt numai acestea. Descoperim încă o dată, cu adevărat, că învăţătura Mântuitorului era o învăţătură dinamică, o învăţătură perfecţionista, pentru că El spune: "Fiţi desăvârşiţi", nu rămâneţi aşa cum sunteţi. Luptaţi-vă să deveniţi mai buni. "Fericiţi cei blânzi!" Fiţi blânzi, fiţi altfel. "Fericiţi făcătorii de pace!" Fiţi făcători de pace, într-o lume în care sunt numai războaie, într-o lume în care e numai neînţelegere şi neîmpăcare. Fiţi făcători de pace! "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate". Fiţi luptători pentru dreptate. Şi vedeţi ce metaforă extraordinară găseşte Mântuitorul: a flămânzi şi a înseta, deci ia metafora realizării dreptăţii din rândul celor mai vitale realităţi ale vieţii omeneşti: a mânca şi a bea, fără de care nu se poate trăi. Deci nu se poate trăi nici fără dreptate. Nu se poate trăi omeneşte!


Voi aspiraţi mereu către dreptate. Fiţi luptători pentru dreptate! Fiţi luptători pentru pacea sufletului, pentru pacea oamenilor, pentru pacea dintre popoare. Fericiţi cei care luptă pentru dreptate. Fericiţi cei care luptă pentru pace, că nu se poate pace fără dreptate.


Iată, parcă ar vorbi lumii de astăzi. Parcă ne-ar spune nouă: "Fericiţi făcătorii de pace"! "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate". Iată cum, din această perspectivă, Fericirile sunt un îndemn spre activitate, pentru că toate aceste îndemnuri presupun fapta, presupun luptă, lucrare, presupun implicare în viaţă, presupun angajarea noastră a tuturor în vederea realizării acestor bunuri omeneşti, a realizării lor încă pe pământ. Fericiţi veţi fi pe pământ, dacă le veţi avea pe toate acestea. Fericiţi veţi fi şi în ceruri, dacă le veţi realiza pe toate acestea. Deci El nu îndeamnă la abandonarea luptei şi la mulţumirea cu întâmplarea. Înţelepciunea e să treci de disperare, chiar şi atunci când aceasta ar părea ultima soluţie. Aici, în această sta înţelepciunea Fericirilor. Mântuitorul se retrăsese în munte, urmat de mulţimi adunate în jurul său din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi din Iudeea. Până astăzi muntele acela se cheamă Muntele Fericirilor. E la nord de marea Galileii, aproape de Capernaum. Se va fi aşezat acolo pe o buturugă mai la vedere, la umbra unui copac, iar toţi ceilalţi îl ascultau. Le vorbea inspirat, în sentinţe concise, scurte, antitetice, cu un dar al oratoriei cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, improvizând. Le vorbea despre viaţa lor pe pământ şi despre viaţa lor în ceruri.


Îl ascultau, fără îndoială, fascinaţi. Nu mişcă nimeni.. Nu se mişca nimic. Iar El rostea cuvintele ca şi cum s-ar fi adresat fiecăruia din ei. Fiecare simţea că i se adresează lui. "Fericiţi cei ce plâng!" Câţi din ei nu vor fi avut motive să plângă, şi ziceau: Iată, mie îmi spune. Citeşte în sufletul meu, in-viata mea! Era ca şi cum şi-ar fi tras vorbele din viaţă, din sufletele lor, prefăcându-le în cuvinte minunate, pe care apoi le întorcea spre ei, şi toţi simţeau că se afla în faţa Celui care le citea destinul, în faţa Celui care le deschidea calea pentru viaţa veşnică. Dacă Iisus Hristos ar veni azi, şi dacă printr-un miracol noi înşine ne-am afla pe munte la picioarele Lui, oare ce ne-ar spune, citind în sufletele şi în gândurile noastre? Probabil acelaşi lucru, şi ar încheia aşa cum a încheiat şi Predica de pe munte, cu "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!" Sub semnul speranţei.


Bucuraţi-vă şi vă veseliţi de lumină pentru muncă! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi de întuneric pentru odihnă! Bucuraţi-vă de muncă pe care-o desfăşuraţi la lumina zilei, şi de binecuvântată odihnă din timpul nopţii. Bucuraţi-vă de copii, de nepoţi şi de strănepoţi. Bucuraţi-vă de toate!


Aveţi motive de supărare! Aveţi motive de tristeţe! Există moarte! Există boala! Există şi acestea, dar bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că mai mari sunt cele pe care vi le-a dat Dumnezeu, şi mai mare decât toate este viaţa, este faptul că existaţi, acest miracol unic care v-a fost dat fiecăruia. Şi viaţa e fără de moarte. E nemuritoare, chiar dacă aici muriţi.


Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Nu fiţi trişti! Oare cine a mai vorbit cu atâta putere împotriva tristeţii? Şi ce e mai greu de suportat în lumea aceasta decât tristeţea? Căci e mai mare tristeţea decât durerea fizică. E atât de mare, că Sfinţii Părinţi o trec pe seama unui duh rău care vrea să ne compromită viaţa: "duhul întristării”. Iisus e "duhul bucuriei". "Bucuraţi-vă!" a fost primul cuvânt pe care l-a spus şi după înviere.


Mai departe, în Predica de pe munte, Mântuitorul insistă asupra acestui fapt: "Nu fiţi trişti" (Matei 6, 16). Cel mai mare dintre sfinţi trebuie să fie cel mai vesel dintre oameni. Imaginea sfântului trist, posomorât, încruntat, nu este imaginea adevăratului sfânt. Cineva a spus odată: Un Sfânt trist este un trist sfânt! Bucuraţi-vă de viaţă, bucuraţi-vă de tot ceea ce va dă Dumnezeu, de speranţă în viaţă, în bine, şi fiţi toţi căutători de dreptate, căci fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate. Cei ce-o cauta cum trebuie, se vor satura de ea.


"Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Iată la ce titlu înalt cheamă pe toţi aceia ce vor să realizeze pacea în sufletele lor, în primul rând, pacea în lume, pacea în viaţa socială.


Să socotim că astăzi, ca printr-un miracol, am fost părtaşi acestei Predici extraordinare a Mântuitorului, şi că toate mângâierile pe care le-a adresat celor de atunci, ni le-a adresat şi nouă acum. Să sune în urechile noastre, să sune în viaţa noastră de acum încolo, asigurarea şi îndemnul: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi ca plata voastră, pentru toate acestea, este multă în ceruri". Amin.