CAZANIA DUMINICII A NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre împuținarea credinței)

 

Frați creștini,

Mustrarea lui Petru, pe care am auzit-o astăzi în Sfânta Evanghelie, ne dă prilej, cum nu se poate mai bun, să cercetăm cu amănuntul despre împuținarea credinței, care răcește dorința de fapte bune și doboară lesne pe om în prăpăstiile păcatului.

Cel puțin-credincios se deosebește de cel credincios și de cel necredincios după cum se deosebește apa călduță, de cea fierbinte și de cea rece. Apa călduță are căldură puțină, cea fierbinte are mai multă, iar cea rece, nicidecum. Cel puțin-credincios are credință, însă puțină; cel credincios are multă, iar cel necredincios nicidecum. Apa călduță are putere, însă puțină; cea fierbinte are multă, iar cea rece nicidecum. Cel puțin-credincios are râvnă, însă prea puțină; cel credincios are râvnă multă, iar cel necredincios nicidecum. Pentru aceasta necredinciosul, fiindcă nu crede nicidecum în Dumnezeu, calcă fără sfială toate poruncile Lui. Cel credincios, fiindcă are râvnă multă și crede fierbinte, cu anevoie calcă poruncile lui Dumnezeu și cu anevoie se lenevește de la săvârșirea faptelor bune. Cel puțin-credincios, fiindcă se îndoiește de cuvintele lui Dumnezeu și are puțină râvnă, calcă cu ușurință legile dumnezeiești și se dezbracă, la prima încercare, de îmbrăcămintea cea cerească a faptelor bune. Aceasta ne învață pe noi cuvântul Sfintei Evanghelii pe care l-am auzit astăzi, rostindu-se la Sfânta Liturghie.

Credința propovăduiește că Dumnezeu, fiind nemărginit, este totdeauna și pretutindenea de față și pe toate le împlinește, după cum ne încredințează psalmistul, zicând: „De mă voi sui în cer, Tu acolo ești; de mă voi pogorî în iad, și acolo ești! De voi zbura pe aripile zorilor și mă voi muta la marginile mării, și acolo mă va povățui mâna Ta“ (Psalm 138, 8-10). În niciun loc, în nici o vreme, nici măcar într-o clipeală de ochi, nu lipsește Dumnezeu din fața noastră. Credinciosul care, fără îndoială, crede aceasta vede cu ochii credinței pe Stăpânul cerului, stând totdeauna înaintea lui. De aceea este cu neputință să îndrăznească, înaintea feței lui Dumnezeu, să facă păcate. Proorocul David, care avea credință fierbinte, zicea: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin“ (Psalm 15, 8).

Cel puțin-credincios, fiindcă nu vede cu ochii trupești pe Dumnezeu stând înaintea lui, iar ochii sufletului lui sunt mărginiți și închiși, din cauza împuținării credinței lui, lesne se clatină de vântul ispitelor și lesne îl îneacă valurile păcatului. Ce credem despre Iuda Iscarioteanul? Oare, nu credea el că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Credea, pentru că de n-ar fi crezut, nu ar fi mers după Iisus, nici nu s-ar fi făcut ucenic al Lui. Credea, însă foarte puțin; vedea, dar se îndoia. Pentru aceasta credința lui cea puțină a stins-o patima cea puternică a iubirii de argint și astfel s-a tăcut vânzător și trădător, în loc de ucenic devotat. Avea și Eva credință în Dumnezeu, dar credința ei era puțină și călduță. Dumnezeu a zis și ei și lui Adam în legătură cu pomul oprit: „Să nu mâncați dintr-însul, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți“; șarpele a zis însă către dânsa: „Nu veți muri cu moarte, ci veți fi ca Dumnezeu!“ (Facere 3, 3-5). Ea a crezut cuvintele șarpelui, mai mult decât cuvintele lui Dumnezeu. Pentru aceasta împuținarea credinței a aruncat-o în păcatul neascultării, a golit-o de harul dumnezeiesc și a izgonit-o în acest pământ.

„Dumnezeu ne poruncește, zicând: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!“; Dumnezeu ne poruncește, zicând: „Binecuvântați pe cei ce vă blesteamă pe voi, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi, și vă rugați pentru cei ce vă supără și vă prigonesc pe voi!“ (Matei 5, 44). Celor ce iubesc pe vrăjmașii lor și le fac lor bine, li se făgăduiesc răsplătiri mari, de Domnul, când zice: „Și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui preaînalt“ (Luca 6, 35). Noi însă facem dimpotrivă. Noi ne supunem sfaturilor lumii, mai mult decât poruncilor lui Dumnezeu. Credem în promisiunile lumii, mai mult decât în făgăduințele lui Dumnezeu. De aceea urâm pe vrăjmașii noștri și îi vrăjmășim până la moarte. Pentru ca să-i biruim, uneltim ocări, vicleșuguri, clevetiri, prigoniri, ucideri, răutăți mari și păcate înfricoșate. Lucruri ale credinței sunt acestea? Nu! Acestea sunt lucruri ale credinței împuținate, ca să nu zic ale necredinței. Ce făceau sfinții apostoli, care aveau credință fierbinte în Hristos? Ei, ocăriți fiind, binecuvântau; prigoniți fiind, sufereau: huliți, rugau pe vrăjmașii lor să se potolească. Vedem din fapte ce fel de credință a avut întâiul Mucenic Ștefan. Fiind ucis cu pietre, el a plecat genunchii și s-a rugat pentru cei care îl ucideau, zicând: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!“ (Fapte 7, 60) și zicând acestea, a adormit.

Dumnezeu poruncește, zicând: celor ce cer de la voi, dați-le milostenie. Hrăniți pe cel flămând, adăpați pe cel însetat, îmbrăcați pe cel gol, primiți în casă pe cel străin, cercetați pe cel bolnav, îngrijiți de cel din temniță. Săracul este fratele Meu, săracul poartă fața Mea. Orice veți face săracului, Mie îmi faceți: „Adevăr grăiesc vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut“ (Matei 25, 40). Dumnezeu făgăduiește celor milostivi răsplătiri însutite în lumea aceasta și împărăția veșnică în viața ce va să vină, zicând: „însutit va primi și viața veșnică va moșteni“ (Matei 19, 29). Credem acestea? Da, într-adevăr credem și mărturisim. Foarte bine! Dar după aceea vine înaintea noastră cel flămând, cel însetat, cel gol, cel străin, cel bolnav, iar noi nu numai că ne întoarcem fața noastră de la dânșii, ci uneori îi și certăm și îi mustrăm. Acestea sunt faptele credinței noastre? Aceasta este credința noastră? Aceasta nu este credință, ci împuținare de credință, fiindcă faptele, nu cuvintele, sunt doveditoare ale credinței noastre, după cum ne spune Sfântul Apostol Iacob, zicând: „arată-mi credința ta din faptele tale și eu îți voi arăta din faptele mele credința mea, căci credința fără fapte este moartă“ (Iacob 2, 18, 20). Dar la acestea răspund unii dintre noi, zicând: Domnul nostru Iisus Hristos a zis că „cel ce va crede și se va boteza se va mântui“ (Marcu 16, 16). Noi am crezut și ne-am botezat, deci noi suntem mântuiți. Dar pentru ce Însuși Domnul Iisus Hristos a mustrat pe Petru, ca pe un puțin-credincios, zicându-i: „Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31) L-a mustrat pe el, pentru ca să ne învețe și pe noi că alta este credința și alta este împuținarea credinței. Credință a numit Domnul credința cea desăvârșită, cea mare, cea fierbinte. O astfel de credință nu este niciodată despărțită de faptele bune. De aceea Apostolul Iacov, zice: „Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele credința mea“ (Iacob 2, 18). Aceasta este credința cea mântuitoare, despre care a zis Mântuitorul: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui“ (Marcu 16, 16). Împuținarea credinței este credință nedesăvârșită, puțină, rece. Este credință moartă și de multe ori străină și cu totul goală de faptele bune, pentru care și Apostolul Iacov a zis: „credința fără fapte este moartă“ (Iacob 2, 20).

Noi ne mirăm și suntem nedumeriți că nu mai vedem astăzi mulțimea minunilor pe care le-a făgăduit Iisus Hristos celor ce cred, spunând: „Celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate; în limbi noi vor grăi; șerpi vor lua în mână și chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; pe cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși“ (Marcu 16, 17-18). Iată însă că se lămurește mirarea și nedumerirea noastră, pentru că Domnul a spus că aceste semne vor urma numai „celor ce cred“, iar nu celor puțin-credincioși. Când erau mulți fierbinți în credință, în vremea apostolilor și în veacurile următoare, atunci se făceau în fiecare zi nenumărate minuni. În vremea de acum însă sunt foarte puțini cei ce au credință fierbinte și înfocată; mai toți sunt „puțin-credincioși“. Dacă și în ziua de astăzi „ar avea cineva credință fierbinte numai cât grăuntele de muștar, va zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo și el se va muta“ (Matei 17, 20), Deci dacă a încetat mulțimea minunilor, aceasta s-a întâmplat fiindcă s-a răcit focul credinței. Când sfinții apostoli au întrebat odată pe Domnul, pentru ce noi nu am putut să scoatem pe demon? El le-a răspuns: „pentru necredința voastră“ (Matei 17, 20), adică pentru împuținarea credinței voastre, căci sfinții apostoli nu erau necredincioși, ci încă nu ajunseseră să fie desăvârșiți în credință.

Frați creștini,

Vedeți, așadar, că împuținarea credinței este pricina tuturor răutăților, iar credința desăvârșită este izvorul tuturor faptelor bune și tuturor lucrurilor bune. Dar, oare, poate omul să înfierbânteze credința sa cea rece? Poate, de va voi! Credința naște fapta cea bună, iar fapta cea bună înfierbântează credința. Deci, creștine, fii blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, curat, îndelung-răbdător. înțelept ca șarpele, curat ca porumbelul, îndurător ca Tatăl tău cel ceresc. Acestea aprind în inima omului focul credinței, acestea fac să încolțească în sufletul omului sămânța credinței, pe care a venit Domnul să o arunce pe pământ, în inimile celor ce cred într-Însul.

Doamne Iisuse Hristoase, Unule-Născut, Cuvinte al lui Dumnezeu, Tu ești Dătătorul credinței și Povățuitorul faptelor celor bune! Noi credem și mărturisim că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cei dintâi suntem noi; însă credința noastră este puțină și rece, nu este atât de fierbinte, pe cât avem trebuință pentru mântuirea noastră. Deci către Tine, întru tot îndurate, ne plecăm genunchii noștri, și cu încredere, ca și Apostolul Petru, strigăm dintru adâncul sufletelor noastre. cu toată nădejdea în ajutorul Tău: Doamne, mântuiește-ne! Ție se cuvine cântarea, Ție se cuvine lauda, Ție slava se cuvine, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!