CAZANIA DUMINICII A PATRA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre dumnezeiasca Împărtășanie)

 

Frați creștini,

Sutașul ne-a dat nouă o învățătură mult folositoare pentru suflet. El a crezut că Iisus Hristos este Dumnezeul cel adevărat, dar a cunoscut și câtă curățenie trebuie să aibă cel ce se apropie de El. Cercetându-și viața și faptele sale, s-a socotit cu totul nevrednic de primirea lui Dumnezeu. De aceea, când a auzit că Domnul Iisus va veni în casa lui, deși era un dregător bine cunoscut în Capernaum, el nu s-a rușinat nicidecum în fața poporului, ci cu mare credință, cu evlavie și cu smerenie, în auzul tuturor, a spus: „Doamne, nu sunt vrednic ca să intri sub acoperișul meu“ (Matei 8, 8). Câtă smerenie, câtă învățătură pentru cei ce vin la Sfânta Împărtășanie! Ce glas mustrător pentru cei ce se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, fiind nevrednici! Sutașul, auzind că Domnul vine la dânsul, n-a îndrăznit să-L primească în casa sa, făcută de mână omenească. Noi, auzind prin Sfântul Apostol Pavel, că: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi față de trupul și sângele Domnului“ (I Corinteni 11, 27), îndrăznim totuși, cu multă ușurință, și-L primim, prin Împărtășanie, înlăuntrul sufletului și trupului nostru. Sutașul nu s-a rușinat, ci înaintea poporului a mărturisit nevrednicia sa; noi, fără nici o teamă, ne împărtășim cu nevrednicie, ca să ne arătăm înaintea oamenilor că suntem vrednici. Aceasta se întâmplă, sau pentru că nu ținem seamă nicidecum de sfințenia Tainei, sau pentru că nu cercetăm deloc greutatea păcatelor noastre, sau în fine, pentru că nici de una nici de alta nu ne îngrijim.

Într-adevăr, când ne apropiem de Sfânta Taină a Cuminecăturii, noi nu vedem nimic altceva în ea decât pâine și vin, și de aceea, când ne împărtășim cu ele, nu simțim nimic altceva, decât numai gustul pâinii și al vinului. Credința însă învinge simțurile, ea fiind o dovadă mai puternică decât aceea a ochilor și o încredințare mult mai mare decât aceea a gustului sau a altor simțuri, pentru că simțurile trupești arată minții omului numai părțile dinafară ale lucrurilor, numai cele ce se întâmplă în Jurul nostru; pe când credința străbate până înlăuntru, atingând însăși ființa lucrurilor. Pentru aceasta Sfântul Apostol Petru, deși a văzut minunile: Schimbarea la față, Patimile, Îngroparea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului Hristos la ceruri, el a socotit însă că cuvântul credinței este mai adevărat decât simțurile sale. De aceea el spunea celor ce-l ascultau cu luare aminte și-i întărea în credință, zicând: „Și pe acest glas (adică: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“), noi l-am auzit din cer pogorându-se, pe când eram cu Domnul, în Muntele cel sfânt; având astfel întărirea cuvântului proorocesc“. El laudă pe cei ce luau aminte la cuvântul credinței, fiindcă în întunericul vieții acesteia, credința ne luminează, precum luminează făclia pe cei ce sunt în loc întunecos; ea luminează până când va veni ziua mutării noastre din întunericul vieții și va răsări în inimile noastre înseși Luceafărul în care credem, adică Iisus Hristos. Acestea toate le-a spus Sfântul Apostol Petru prin cuvintele: „La care bine faceți luând aminte ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă și Luceafărul va răsări în inimile voastre“ (II Petru 1, 19).

Dumnezeu cel atotputernic a arătat în multe chipuri, prin toți sfinții Săi, că pâinea pe care o mâncăm, la Sfânta Împărtășanie, este Trupul Fiului Său, iar vinul pe „pe care-l bem este Sângele Lui. Despre aceasta, mai lămurit decât toți ne-a arătat însuși Domnul Iisus Hristos, zicând: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din această pâine viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viața lumii. Deci iudeii se întrebau și ziceau: cum poate acesta să ne dea trupul Lui ca să-l mâncăm?“ (Ioan 6, 51, 52) „Însă mulți din ucenicii Lui, auzind acestea, au zis: greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?“ (Ioan 6, 60) Dar Iisus întărește și mai mult cuvântul Său, arătând totodată și nevoia împărtășirii cu Sfintele Taine, zicând: „Amin, amin, grăiesc vouă: de nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el“ (Ioan 6, 53-56). Acestea le-a spus Iisus când se afla în Capernaum; iar când a sosit seara Cinei celei de taină, atunci, șezând cu cei doisprezece Apostoli, luând pâinea în sfintele Sale mâini și binecuvântând-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).

Deci, frați creștini, noi vedem pâinea, dar credem că aceasta este trupul Domnului nostru. Vedem vinul, dar cuvântul Domnului ne încredințează că acesta este sângele Său. Credința noastră învinge simțurile noastre și după cum cei ce L-au văzut pe Iisus Hristos umblând pe pământ și au crezut într-Însul, prin ochii lor trupești vedeau om, iar prin credința din sufletul lor îl mărturiseau că este Dumnezeu, tot așa și noi, prin ochii trupului, vedem pâine și vin, iar prin lumina credinței credem că pâinea este trupul și vinul este sângele Domnului nostru. „Fericiți sunt, zice Domnul, cei ce n-au văzut și au crezut“ (Ioan 20, 29). Dacă am fi văzut trupul și sângele Domnului nostru, atunci nu am fi avut nevoie de credință, fiindcă, nu pe cele văzute, ci pe cele nevăzute le credem și le cunoaștem, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Credința este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1). Dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu acoperă, în dumnezeiasca Taină, trupul și sângele Fiului Său cu fața pâinii și a vinului, ca văzând noi pâinea și crezând că este trupul și văzând vinul și crezând că este sângele lui Iisus Hristos, să primim cununa cea nevestejită a credinței. Osebit de aceasta, dacă am fi văzut sol și descoperit trupul și sângele Domnului nostru, cum era cu putință să ne apropiem și să ne împărtășim cu ele?

Dacă Taina Sfintei Împărtășanii, din Sfânta Liturghie, ar fi rămas descoperită, fără îndoială, nu s-ar fi apropiat nimeni de ea. Dacă am fi văzut trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu, nu numai că nu am fi avut putere ca să ne apropiem și să ne împărtășim, ci nici măcar cu ochii să căutăm spre Dânsul; atunci ne-am fi cutremurat, ne-am fi înfricoșat, am fi fugit și am fi căzut Jos. De aceea Pronia cea puternică a lui Dumnezeu le acoperă pe ele cu fața pâinii și a vinului, și astfel se fac nu numai apropiate, ci și ușor de primit. Lucrul acesta este taina tainelor, care covârșește mintea noastră, și pe care nici prin cuvinte, nici prin cugete omenești, nu o putem pricepe, ci numai prin credință ne este îngăduit să ne apropiem de ea. Pentru aceasta, unii, văzând pâinea și vinul și auzind că este trupul și sângele lui Iisus Hristos, râd și batjocoresc Sfânta Împărtășanie; iar ereticii, căutând chipul firesc al prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului și neputând să-l afle, mărturisesc nebunește, zicând că pâinea și vinul dumnezeieștii Împărtășanii este numai un simbol, o închipuire a trupului și a sângelui lui Hristos. Noi, ortodocșii, după binecuvântarea Sfintelor Daruri, vedem pâine și vin, dar auzind glasul lui Dumnezeu: „Acesta este trupul Meu“... și „Acesta este sângele Meu“... (Matei 26, 26-28), avem cuvântul credinței mai adevărat decât puterea ochilor care văd. Știm și mărturisim că Sfintele Daruri se prefac cu adevărat în trupul și sângele Domnului, dar că prefacerea aceasta se săvârșește în chip tainic, prin harul cel dumnezeiesc și atotputernic. După cum la Cina cea de taină pâinea și vinul, binecuvântate de Iisus Hristos, și-au păstrat fața lor firească și nu au luat înfățișare de carne și sânge, deși, frângând Hristos pâinea, a zis: „Acesta este trupul Meu“; iar când a dat vinul, a zis: „Acesta este sângele Meu“, tot așa și noi astăzi, mărturisim că la dumnezeiasca Împărtășanie, rămânând mai departe fața firească a pâinii și a vinului, ființa pâinii se preface cu adevărat în trupul lui Hristos și ființa vinului se preface cu adevărat în sângele Lui, cu care ne împărtășim ca și Sfinții Apostoli la Cina cea de taină, deși nu putem să înțelegem cu mintea felul tainic al acestei prefaceri.

Deci, când venim la Sfânta Împărtășanie, noi ne apropiem de Dumnezeu, și prin primirea Sfintelor Taine ne unim cu Dânsul. De aceea se cuvine să ne gândim cine este Dumnezeu, cine suntem noi, și cât de mult osândește Dumnezeu păcatul. Dumnezeu este nemuritor și prea Sfânt; El este sfințenia însăși; iar noi suntem plini de noroiul păcatelor, locașuri de fărădelege și de necurăție. Dumnezeu a arătat cât de mult osândește păcatul, când, pentru păcat, a pedepsit pe îngeri, a izgonit pe cei dintâi oameni din rai, a înecat lumea prin potop, a plouat foc și pucioasă asupra Sodomei, a dat spre dărâmare Ierusalimul, cetatea cea sfântă. A făcut cunoscută greutatea cea nemărginită a păcatului, când, pentru ștergerea luiși izbăvirea de el a păcătoșilor, a trimis în lume pe Cel fără de păcat și Unul-Născut Fiul Său, singurul în stare să îndepărteze povara păcatului prin moartea Sa pe cruce. Deci cum ne vom apropia noi, păcătoșii, de El, cum vom veni noi, nevrednicii, la potirul preacuratelor și înfricoșatelor Sale Taine, fiind plini de toate fărădelegile și de toate păcatele?

Când s-a pogorât Dumnezeu pe muntele Sinai și a îngăduit să se apropie și iudeii de poalele muntelui, atunci a poruncit lui Moise: „Pogoară-te de grăiește poporului să se țină curat astăzi și mâine și să-și spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine, căci poimâine se va pogori Domnul înaintea ochilor a tot poporul pe muntele Sinai“ (Ieșire 19, 10-11). Deci curățire, spălare, pregătire de trei zile, și să fie gata abia în ziua a treia. Atâta pregătire făcea poporul iudeu, nu pentru ca să se urce pe vârful muntelui Sinai, unde s-a pogorât Dumnezeu, ci pentru ca să stea jos, la poalele muntelui. După atâta pregătire, nu îndrăznea nimeni nu numai ca să se urce pe munte, ci nici măcar să se atingă de el, fiindcă, săgetarea, lovirea cu pietre și moartea erau pedeapsa aceluia care ar fi îndrăznit să se atingă de munte, după cum ne spune Sfânta Scriptură că a zis Domnul, poruncind: „Feriți-vă de a vă sui în munte și de a vă atinge de ceva din el, căci tot cel ce se va atinge de munte, va muri. Nici cu mâna să nu se atingă de el, căci va fi ucis cu pietre, sau cu săgeata va fi străpuns. Nu va rămâne în viață, fie om, fie dobitoc“ (Ieșire 19, 12-13). Deci tu, cel ce te apropii, nu de munte, ci de Dumnezeu; tu, cel ce te atingi nu de muntele Sinai, ci te atingi și te împărtășești cu însuși Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, ce fel de pregătire faci? Oare, îți curățești tu mai întâi sufletul prin pocăință? Speli întinăciunile și necurățiile inimii prin lacrimile tale? Te pregătești măcar cu trei zile mai înainte, prin rugăciune, postire și prin alte fapte bineplăcute lui Dumnezeu? Dimpotrivă, tu îți pierzi toată vremea postului, cea rânduită de Biserică pentru pregătirea dumnezeieștii Împărtășiri, cu grijile trupești, și aștepți sfârșitul postului ca să vii la părintele tău duhovnic în ultima zi, cu multă grabă, și să-i spui numai păcatele de care-ți aduci aminte. Nici o lacrimă nu verși, nici o hotărâre nu iei, pentru îndreptarea și întoarcerea de la păcat. Duhovnicul, văzând mulțimea care așteaptă să se mărturisească și grăbindu-se să asculte mărturisirea tuturor, nu mai are timp nici să te mustre cum se cuvine, nici să te sfătuiască, după pravilă. Într-o asemenea situație, el îți citește în grabă rugăciunea de iertare, iar tu, a doua zi, sau chiar în ceasul acela, îndrăznești, fără nici o sfială, și te împărtășești, fără nici o frică, cu Trupul și Sângele Domnului tău, Iisus Hristos.

Dacă Dumnezeu s-ar fi arătat de față, în sfântul potir, după cum s-a arătat deasupra muntelui Sinai, tunetele, fulgerele, norul cel întunecos, înfricoșatul glas al trâmbiței, te-ar fi înfricoșat și pe tine, precum a înfricoșat atunci pe iudeii care erau în tabără. Focul și fumul cel ce ieșea ca dintr-un cuptor ce arde, te-ar fi înspăimântat, după cum a înspăimântat și atunci pe norodul lui Israel. Dacă în ceasul acela, în care se săvârșește Taina Sfintei Împărtășanii, s-ar fi arătat Fiul Omului, venind pe norii cerului cu râu de foc înaintea Lui și cu mii de îngeri slujindu-l, s-ar fi înfricoșat, fără îndoială, duhul tău, s-ar fi tulburat gândurile sufletului tău și s-ar fi schimbat chipul feței tale! Când ești aproape de Sfânta Împărtășanie, în potirul preotului de: față este Domnul, șezând pe scaunul Său plin de slavă și serafimii cei cu șase aripi împrejurul Lui; cu două aripi își acoperă fețele lor, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui!“ (Isaia 6, 3). Dacă, în ceasul în care te-ai împărtășit, ai fi văzut numai o rază a slavei dumnezeiești, te-ai fi spăimântat atunci, și neputând să stai în picioare, ai fi căzut cu fața la pământ, cum au căzut ucenicii lui Hristos când, în muntele Taborului, a strălucit slava cea dumnezeiască a feței Lui.

Fiindcă Dumnezeu, în Taina Sfintei Împărtășanii, nu se arată ochilor noștri trupești și nici nu pedepsește pe cei nevrednici, cum pedepsea pe cei ce se apropiau odinioară de muntele Sinai, nu cumva, pentru aceasta, noi nu luăm în seamă bogăția bunătății și a îndelungatei Sale răbdări? Dacă într-adevăr este așa, vai nouă! Pentru că după inima noastră împietrită și nepocăită, ne aducem urgia dreptei judecăți a lui Dumnezeu, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă luiși mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului“ (I Corinteni 11, 29). Osânda aceasta aduce nu numai fel de fel de suferințe, boli și moarte, precum arată același slăvit Apostol în scrisoarea I-a către Corinteni: „De aceea printre voi, „mulți sunt neputincioși și bolnavi, și o bună parte mor“ (I Corinteni 11, 30), ci și veșnica osândă, în ziua când Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, cum ne-a arătat Domnul, zicând: „Atunci voi veți începe a zice: am mâncat în fața Ta și am băut, și în ulițele noastre ai propovăduit. El însă va zice: Vă spun, îi nu vă știu pe voi, de unde sunteți. Depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrători ai nedreptății“ (Luca 13, 26-27).

Pentru că atât de mare este pedeapsa ce stă înaintea celui care se împărtășește cu nevrednicie cu înfricoșatele Taine ale lui Hristos, de aceea Sfântul Apostol Pavel a dat această poruncă, zicând: „Deci să se cerceteze omul pe sine însuși, și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest vin“ (I Corinteni 11, 28). Pe tine însuți te face deci judecător al tău, pentru că cine altul dintre toți oamenii știe cele ce ai făcut, afară de duhul tău? Care om știe mai deplin cele ascunse ale inimii tale, afară de duhul tău și de cugetul tău? Pentru aceasta, mai înainte de a te apropia de Sfintele Taine, cercetează-te pe tine însuți, caută faptele tale și, de vei afla într-însele călcarea poruncilor lui Dumnezeu și sufletul tău necurat, depărtează-te, pentru că de te vei împărtăși, te faci vinovat Trupului și Sângelui Domnului. Caută-ți cuvintele tale și de vei afla că gura ta a înmulțit răutatea și limba ta a „grăit vicleșugul, depărtează-te, căci cu nevrednicie mănânci și bei, și vinovat te faci Trupului și Sângelui Domnului. Cercetează-ți gândurile tale, și de vei găsi mândrie în minte, ură în suflet, vrăjmășie în inimă și nici o căință de ele, depărtează-te, pentru că de te vei împărtăși, mănânci și bei osândă.

Taina este atât de sfântă! Se cuvine deci ca și cei ce se apropie de ea să fie sfinți. Pentru aceasta preotul, când se apropie vremea sfintei Împărtășiri, grăiește: „Sfintele sfinților“, adică Sfintele Taine sunt pentru cei sfinți, se dau numai celor sfinți. Dar cine este sfânt? Cine este curat de întinăciune? Nimeni, chiar dacă numai o zi va fi viața lui pe pământ. Ce se cuvine dar, să facem? Oare, ne este de vreun folos să ne depărtăm de Sfintele Taine, pentru ca să nu cădem în vină și în osândă? Nu! Împărtășirea cu dumnezeieștile Taine ne trebuie pentru întărirea credinței, pentru săvârșirea faptelor bune, pentru viața cea desăvârșită. Fără împărtășirea Trupului și Sângelui Domnului, este cu neputință să moștenim viața cea veșnică, așa după cum ne-a spus Însuși Domnul Iisus, zicând: „Amin, amin, grăiesc vouă, de nu veți mânca trupul Fiului Omului și de nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi“ (Ioan 6, 53) Dar tu zici că ai două lucruri de făcut și amândouă foarte greu de împlinit. De te vei împărtăși cu nevrednicie, păcătuiești; de nu te vei împărtăși nicidecum, vei fi osândit. Deci ce trebuie să faci, nu știi. Ai de făcut pe cel de al treilea lucru: să te împărtășești cu vrednicie. Dar cum se poate aceasta, fiind păcătos? Să faci cum ți-a spus Dumnezeu, prin Apostolul Pavel, zicând: ispitește-te întâi pe tine însuți, adică cercetează-ți toate păcatele și văzând mulțimea fărădelegilor tale, și socotind nevoia împărtășirii pentru mântuirea ta, să nu dormitezi, nici să dormi, nici să trăiești, stând în noroiul păcatelor tale: „Deșteaptă-te tu, cel ce dormi, și te scoală din morți și Hristos te va lumina“ (Efeseni 5, 14). Părăsește deci fărădelegea ca Zaheu, curățește-te pe tine însuți, adică vino la scaunul spovedaniei duhovnicului cu smerenie și cu umilință, ca tâlharul, mărturisindu-ți toate păcatele tale. Pocăința, depărtarea de păcat și mărturisirea șterg fărădelegile tale, și te curățesc de toate păcatele tale, după cum spune psalmistul, zicând: „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului. Și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu“ (Psalm 31, 5-6). Spală-ți, ca și Petru, prin lacrimi amare, nu hainele tale, ci întinăciunea sufletului, a minții și a inimii tale. Cel puțin cu trei zile mai înainte pregătește-te prin rugăciune, prin postire, prin milostenie și prin toate celelalte fapte bune, plăcute lui Dumnezeu. După aceea cu credință și evlavie, cu frică și cu cutremur, apropie-te, bătându-ți pieptul tău ca vameșul, și strigând ca sutașul: „Doamne, nu sunt vrednic ca să intri sub acoperișul meu!“ (Matei 8, 8)

Și așa împărtășește-te cu cereștile Taine ale lui Hristos. În acest fel împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului îți va sfinți sufletul și trupul și te va uni cu Dumnezeu. Atunci te vei face nebiruit de patimi, înfricoșat diavolilor, prieten îngerilor, fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al Împărăției Lui cerești, de care fie ca să ne împărtășim cu toții, cu al Său har și a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!