TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII ÎNAINTEA NAȘTERII LUI HRISTOS

 

Când citești istoria neamului după trup al lui Iisus Hristos, din Sfânta Evanghelie, ți se pare că vezi scara patriarhului Iacov, pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau până la cer și se pogorau până la pământ. În povestirea Evangheliei despre neamul lui Hristos, strămoșii Săi se suie până la Dumnezeu și se coboară până la Iisus Hristos, Care pe pământ s-a întrupat. Două sunt nașterile lui Iisus Hristos: una dumnezeiască din Tată fără mamă, iar alta omenească din mamă fără tată. Pe cea dumnezeiască a propovăduit-o Evanghelistul Luca, zicând: „Fiu al lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu“ (Luca 3, 38). Pe cea omenească a arătat-o Evanghelistul Matei, când a scris despre nașterea Lui din Fecioara Maria, începând povestirea neamului de la Avraam și pogorându-l până la Iisus Hristos, așa cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi, care zice:

„Cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam“. (Matei 1, 1)

Evanghelia de astăzi se mai numește și „Cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam“. În limba iudeilor, Iisus înseamnă Mântuitor. Fiindcă El este Mântuitorul lumii, de aceea s-a numit Iisus, după cuvântul proorocului Isaia, care zice: „Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei care din Iacob se vor căi de păcatele lor, zice Domnul“ (Isaia 59, 20).

Hristos înseamnă uns, pentru că Iisus, ca un om, s-a uns nu cu untdelemn, cum se ungeau preoții și împărații, ci cu Duhul Sfânt, precum a proorocit despre El Isaia, zicând: „Duhul Meu pe care l-am turnat peste Tine și cuvintele Mele pe care le-am pus în gura Ta, să nu se depărteze din gura Ta, nici din gura neamului Tău, zice Domnul, de acum și până în veac“(Isaia 59, 21). Iar Fiu L-a numit pe Iisus Hristos, adică strănepot al lui David și al lui Avraam, pentru că dintr-înșii se trăgea neamul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din care Hristos a luat trup și s-a făcut om. După ce evanghelistul a pus acest început Evangheliei pe care a scris-o, povestind mai departe despre nașterea Domnului Iisus Hristos, a început mai întâi cu strămoșii după trup ai Domnului, de la Avraam, zicând:

„Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui“. (Matei 1, 2)

A început povestirea neamului lui Iisus Hristos de la Avraam, pentru că Avraam este părintele neamului iudeilor, din care neam s-a născut și Hristos. De altfel lui Avraam i-a dat Dumnezeu făgăduința Mântuitorului Hristos, Care se va naște din urmașii lui și prin care se vor binecuvânta toate neamurile pământului, când i-a zis: „Voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta, iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului“ (Facere 12, 3). Evanghelistul a pomenit numele lui Iuda, tăcând numele fraților lui, fiindcă din urmașii lui s-a întrupat și s-a născut Hristos, precum a proorocit patriarhul Iacov, zicând: „Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele“ (Facere 49, 10). Apostolul Pavel a întărit aceasta, grăind: „Prea știut este că din Iuda a răsărit Domnul nostru“ (Evrei 7, 14). Și mai departe Sfânta Evanghelie istorisește că:

„Iuda a născut pe Fares și pe Zara din Tamar; Fares a născut pe Esrom: Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon“. (Matei 1, 3-4)

Evanghelistul a pomenit nu numai pe Fares, care a fost tatăl lui Esrom și strămoș al celor după el, ci și pe Zara, pentru că ei erau gemeni. Apoi a continuat:

„Salmon a născut pe Vooz, din Rahav; Vooz a născut pe Obed, din Ruth; Obed a născut de Iessei; Iessei a născut pe David împăratul. Împăratul David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa“. (Matei 1, 5-7)

De trei femei a pomenit evanghelistul: de Rahav, de Ruth și de femeia lui Urie, de Betsaba. A pomenit de Rahav și de Ruth, ca să ne arate că la Dumnezeu nu este nici iudeu, nici elin; nu este nici rob, nici slobod; nu este nici parte bărbătească, nici femeiască, ci toți sunt socotiți la fel. Precum Rahav și Ruth, nefiind din neamul iudeilor, au părăsit credința părintească și, crezând în Dumnezeu, s-au învrednicit a fi strămoașele lui Hristos, tot așa Biserica neamurilor păgâne, primind pe apostoli și părăsind închinăciunea idolească, s-a învrednicit mântuirii. A pomenit apoi de Betsaba, soția lui Urie, ca să ne învețe că pocăința șterge atât de mult păcatul, încât cel ce s-a pocăit, ca David, nu se mai socotește păcătos, ci drept. Mai departe spune:

„Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Ezechia; Ezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon“. (Matei 1, 8-11)

Strămutările iudeilor în Babilon au fost două: cea dintâi, în vremea lui Ioachim, fiul lui Iosia, iar cea a doua, cu puțin mai în urmă, în vremea lui Iehonia. Aceasta a fost cea mai vestită strămutare, pentru că atunci a mutat Nabucodonosor de la Ierusalim în Babilon, împreună cu împăratul Iehonia, care se mai zicea și Ioachim, multe mii de iudei.

„După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiil; Salatiil a născut pe Zorobabel“, (Matei 1, 12)

Iehonia avea 18 ani când s-a urcat în scaunul împărătesc. A împărățit numai trei luni la Ierusalim. Apoi împreună cu mulțimea multă de popor a fost mutat de Nabucodonosor în Babilon, unde a și murit. După strămutarea sa în Babilon, a născut pe Salatiil, iar Salatiil a născut pe Zorobabel, care s-a întors în Ierusalim și a zidit jertfelnic lui Dumnezeu. Apoi:

„Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eliazar; Eliazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacob; iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei; din care s-a născut Iisus, ce se zice Hristos“, (Matei 1, 13-16)

Din ultimele cuvinte de mai sus se nasc următoarele trei nedumeriri:

Pentru ce Evanghelistul Matei spune că tatăl lui Iosif se numea Iacob, iar Evanghelistul Luca spune că se numea Ili? Aceasta este prima nedumerire. Pentru ce apoi amândoi acești evangheliști, povestind neamul lui Iisus Hristos, au arătat pe Iosif, ca și cum ar fi fost cu adevărat tatăl lui Iisus Hristos după trup? Aceasta este a doua nedumerire. Pentru ce, în fine, în amândouă povestirile despre neamul lui Iisus Hristos se află atâta deosebire nu numai în ce privește numele, ci și neamul celor arătați? Aceasta este a treia nedumerire. Dezlegarea celei dintâi nedumeriri o vom avea, dacă vom socoti că tatăl lui Iosif, ca și alți oameni din vremea aceea, avea două nume, numindu-se și Iacov și Ili. Dezlegarea celei de a doua nedumeriri o vom avea dacă ne vom gândi că evreii, care erau despărțiți în douăsprezece neamuri, nu luau femei decât din neamul, din care făceau parte și că logodna la evrei se socotea nuntă, deși cei logodiți nu se întâlneau spre împărtășire de nuntă; de aceea și evanghelistul a numit pe Iosif bărbat al Fecioarei Maria, dar nu și tată al lui Iisus. Evanghelistul Luca spune precis că „se credea“ numai că Iisus era fiul lui Iosif (Luca 3, 23). Deci amândoi evangheliștii, având scopul să arate că Iisus Hristos se trage din neamul lui Avraam și că a luat trup din urmașii lui Iuda, povestind neamul lui Iosif, au povestit și neamul Fecioarei Maria, pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fiind logodită cu Iosif nu se trăgea din alt neam, decât tot din neamul lui Iosif, adică al lui Iuda, ea neputându-se logodi cu o persoană din alt neam. Dezlegarea nedumeririi a treia o vom avea, dacă vom socoti că Evanghelistul Matei nu a urmat totdeauna șirul, pe rând, de la tată la fiu, ci uneori a sărit de la tată la nepot, și chiar la strănepot, căutând mai mult la împărații care au împărățit unul după altul la iudei, decât la fiii care s-au născut în chip firesc, pe rând, unul după altul. Evanghelistul Luca a urmat însă povestirea neamului la rând, din fiu în tată.

„Așa dar, peste tot, de la Avraam până la David sunt patrusprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon sunt patrusprezece neamuri; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt iarăși patrusprezece neamuri“. (Matei 1, 17)

Sfântul Grigore Teologul, luând aminte la istorisirea neamului lui Iisus Hristos din Evanghelia lui Luca, a spus, în cuvântul său de la praznicul Pogorârii Sfântului Duh, că Hristos este al șaptezeci și șaptelea de la Adam. Cu acel prilej el a arătat și însemnătatea numărului de șapte și de șaptezeci și șapte de la Adam până la Hristos, dar n-a zis nimic despre numărul cel de trei ori câte paisprezece de la Matei, ci a dat pricină să înțelegem că numărul de șapte înseamnă, pe lângă altele, și odihna de lucrurile Domnului, după cum spune Scriptura, zicând: „Iar în ziua a șaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut“ (Facere 2, 2). Și precum lucrarea lui Dumnezeu este zidirea cea dintâi a lumii, tot așa este și înnoirea ei, care s-a făcut prin rânduiala întrupării lui Iisus Hristos. Pentru aceasta grăia Mântuitorul nostru, zicând: „Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit“ (Ioan 17, 4), adică a săvârșit lucrul mântuirii. Două sunt deci lucrurile lui Dumnezeu: facerea cea dintâi a lumii și înnoirea ei, după care urmează și cele două odihne de lucrurile acestea. Și, fiindcă de două ori câte șapte fac paisprezece, de aceea și numărul paisprezece înseamnă aceste două odihne. Evanghelistul repetă numărul paisprezece, de trei ori, ca să arate încetarea Preasfintei Treimi de la aceste două lucrări. Și așa, cu taină, arătând neamul lui Iisus Hristos, evanghelistul povestește pe urmă și cele despre nașterea cea mai presus de fire a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând:

„Iar nașterea Lui Iisus Hristos așa a fost: că fiind logodită Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt“. (Matei 1, 18)

Pentru trei pricini a binevoit Dumnezeu să se logodească Pururea Fecioara Maria cu Iosif: întâi, ca să scape de primejdia morții, pentru că moartea era pedeapsa acelei fecioare care, neavând bărbat, se afla însărcinată; dar logodna, dând pricină fiecăruia să creadă că de la logodnicul ei a zămislit, înlătura primejdia pedepsei cu moartea. A doua, ca să se arate că Hristos se trage din neamul lui Avraam și din seminția lui Iuda. Aceasta nu putea să fie însă, dacă nu era logodită Fecioara cu un bărbat din seminția lui Iuda. A treia, pentru ca Iosif logodnicul, fără de nici o bănuială rea, să slujească lui Hristos când s-a născut și mai cu seamă când îl prigonea Irod. Iosif s-a învrednicit spre slujba aceasta, pentru că pe toți îi covârșea cu faptele lui bune. Deci, spunând evanghelistul că: „Logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif“, pentru ca să nu socotească cineva că, deși logodna nu este nuntă, totuși Iosif ar fi trăit cu Sfânta Fecioară, ca și cum ar fi fost împreunați prin nuntă, a adăugat și aceste cuvinte, ca să înlăture orice bănuială: „Mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt“, adică a zămislit prin puterea și lucrarea Preasfântului și întru tot puternicului Duh Sfânt. Iar după aceasta, ca să întărească și mai mult acest adevăr, evanghelistul a arătat teama care cuprinsese pe Iosif din pricina minunii care se făcuse cu Sfânta Fecioară și pe care el nu avea de unde s-o cunoască, zicând:

„Iosif, bărbatul ei, fiind om drept și nevrând s-o vădească, și-a pus în minte s-o lase în ascuns“. (Matei 1, 19)

Iosif este numit drept ca și Iov, după faptele cele bune ale lui: blândețea, nepomenirea de rău, dragostea către aproapele, râvna pentru Legea lui Dumnezeu, și înțelepciunea. Râvna Legii lui Dumnezeu îl silește să o părăsească ca pe o fată bănuită de păcat; dar aceasta îi era destul ei spre osândă. Înțelepciunea sa l-a învățat pe Iosif, chip milostiv și lăudat. N-a vrut nici s-o vădească, nici să arate cuiva greșeala ei, nici să mai vorbească cu ea, ci s-a hotărât să o părăsească în ascuns. Dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe el a fi păzitor al Sfintei Fecioare și slujitor al lui Hristos, Celui care s-a născut dintr-însa, nu l-a lăsat pe Iosif să-și împlinească acest gând.

„Căci cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i se arată în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa este din Duhul Sfânt“. (Matei 1, 20)

L-a numit îngerul pe Iosif fiul lui David, ca să cunoaștem că și Fecioara cea logodită cu el era tot din neamul lui David, și să ne încredințăm că din urmașii lui David a luat trup Fiul lui Dumnezeu, cel Unul Născut, cum au prezis sfinții prooroci. Temându-se Iosif de călcarea Legii, se gândea să părăsească pe Sfânta Fecioară. De aceea îngerul îl încurajează, zicând: nu te teme de călcarea Legii, dacă vei lua pe Maria, femeia ta. Îngerul o numește pe ea: femeia lui, iar ca să-l încredințeze că este curată și neîntinată, îi spune că ea a zămislit, nu din bărbat, ci din puterea Sfântului Duh. Apoi, îngerul a adăugat:

„Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcat“. (Matei 1, 21)

Iată însemnarea cea adevărată a numelui lui Iisus, arătată nu de om, ci de îngerul Domnului. Maria, zice îngerul către Iosif, va naște Fiu, iar tu-l vei numi pe El Iisus, pentru că El este Mântuitorul poporului Său, adică Mântuitorul întregului neam omenesc, căci El va mântui de păcatele lor pe toți cei care vor crede în El, după cum și proorocul Isaia a propovăduit: „Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei care din Iacov se vor căi de păcatele lor“ (Isaia 59, 20). Și îngerul a continuat, spunând:

„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul, prin proorocul care zice: Iată Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu, și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tălmăcește: cu noi este Dumnezeu“. (Matei 1, 22-23)

Urmând cuvântul său, îngerul a zis: să știi, Iosife, că acestea toate, adică nașterea cea fără de bărbat, zămislirea din Duhul Sfânt și numele Fiului Mariei, s-au făcut, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu, pe care L-a grăit prin proorocul Isaia, zicând: „Pentru aceasta Însuși Domnul Meu va da un semn: iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel“ (Isaia 7, 14). Îngerul a tâlcuit numele Emanuel, zicând că înseamnă: cu noi este Dumnezeu. Numele Emanuel înseamnă ceea ce înseamnă și Iisus, căci atunci când este Dumnezeu cu noi, El este și Mântuitorul nostru, iar noi suntem mântuiți. Dar ce a făcut Iosif, auzind cuvintele îngerului?

Deșteptându-se din somn, Iosif făcu așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și luă la el pe femeia sa, și n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său cel întâi-născut și a chemat numele Lui: Iisus“. (Matei 1, 24-25)

Iosif auzind în somn aceste preaslăvite lucruri și văzând în vis pe înger, atâta încredințare a intrat în inima lui, încât, sculându-se din somn, nu s-a îndoit nici de cum, că n-ar fi grăit către el îngerul lui Dumnezeu, ci crezând, a făcut cele ce i-a poruncit lui, adică a luat pe Sfânta Fecioară și cu toată râvna și evlavia a ajutat-o și a slujit-o.

Iar când a născut pe Mântuitorul lumii, atunci, după porunca îngerului, L-a numit pe El: Iisus. Cuvintele: „Și n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul Său Cel întâi născut“, trebuie înțelese că Iosif nu s-a împreunat niciodată cu Sfânta Fecioară, căci cuvintele „până ce“ înseamnă pururea, niciodată, așa cum se înțeleg, când se spune despre corbul trimis de Noe să vadă dacă au scăzut apele pe pământ: „Acesta zburând nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ“ (Facere 8, 7), adică niciodată. Același lucru îl vedem și din spusele Mântuitorului Hristos, atunci când zice: „Zis-a Domnul Domnului Meu: șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale“ (Matei 22, 44), adică pururea, pentru că Iisus nu s-a pogorât de pe Scaunul cel de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl Său, niciodată. Maria a fost fecioară și înainte de naștere, și în naștere, și după naștere, și în toată vremea vieții ei pământești, așa cum o laudă și o preaslăvește neîncetat, în rugăciuni și în cântări, Sfânta noastră Biserică creștină Ortodoxă. Auzind cuvintele : „Fiul său cel întâi-născut“, să nu socotești că a născut și alți copii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că cuvintele „întâi-născut“ nu înseamnă aici nimic altceva decât numai pe „Cel întâi și unul-născut“, așa cum se înțeleg aceleași cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, când zice: „Și iarăși, când aduce în lume pe Cel întâi născut“ (Evrei 1, 6) și cum cântăm la Sfânta Liturghie: „Unule Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pre noi. Amin!