CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre milostivirea lui Dumnezeu și despre cei ce o folosesc rău)

 

Frați creștini,

Răspunsul Domnului nostru Iisus Hristos dat învățătorului Legii a zugrăvit, prin culori vii, milostivirea lui Dumnezeu față de oameni, izgonind din suflete deznădejdea și întristarea pentru păcate și aducând în inima fiecărui om nădejdea îmbucurătoare a mântuirii. De aceea, Apostolul Pavel, cu bucurie spune: „Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, odată împăcați, ne vom mântui prin viața Lui“ (Romani 5, 10). Milostivirea lui Dumnezeu o vedem nu numai în Taina Întrupării Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care a chemat în Împărăția cea veșnică pe tot neamul omenesc cel izgonit dintr-însa, ci o vedem și față de orice om, care s-a lepădat de El, săvârșind păcate și fărădelegi.

Plină este Scriptura și cea veche și cea nouă de cuvinte și de pilde, prin care ni se arată milostivirea lui Dumnezeu față de păcătoși. Dar noi vom deschide astăzi numai dumnezeiasca Evanghelie, și vom vedea acolo pe păstor alergând prin munți și căutând oaia cea rătăcită; vom vedea pe sluga cea plină de datorii, cerând amânare pentru plata datoriei, iar pe împăratul și stăpânul, nu numai amânându-i plata, ci iertându-i toată datoria; vom vedea pe fiul cel risipitor, care și-a cheltuit toată avuția sa în desfrânări și apoi și-a venit în fire și s-a pocăit, cum milostivul părinte întâmpinându-l și căzând pe grumazul lui, îl îmbrățișează, îl îmbracă cu haina cea mai bună, îi pune inel în mână și încălțăminte în picioare, junghiind vițelul cel gras și gătind masă, se veselește pentru că fiul lui, mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Această nepovestită milostivire a lui Dumnezeu față de păcătoși a arătat-o Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, nu numai prin pilde, ci și prin alte fapte scrise în Evanghelia Sa.

Astfel, vedem pe Zaheu, care năpăstuiește, nedreptățește, răpește, dar, suindu-se în dud ca să vadă pe Iisus, când trecea pe acolo, este chemat de Iisus pe nume, zicându-i: „Zahee, grăbește de te coboară, căci astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Intrând Iisus în casa lui, îi iartă toate păcatele și îi vestește mântuirea sufletului lui, zicând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ (Luca 19, 9). Desfrânata cea cu păcate multe spală picioarele lui Iisus cu lacrimi, le șterge cu părul capului său și le unge cu mir, iar Iisus îi iartă îndată mulțimea greșeli lor ei, zicând: „I se iartă păcatele ei cele multe“ (Luca 7, 47). Petru plânge cu amar, pentru lepădarea sa cea cu jurământ, iar Iisus îl înalță la dregătoria apostoliei. Vameșul suspină, își bate pieptul său înaintea bisericii și se întoarce de la biserică îndreptat. Tâlharul spânzurat pe cruce a zis numai: „pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta“ (Luca 23, 42), și îndată a auzit cuvintele lui Iisus: „Amin zic ție, astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23, 43).

Frați creștini, cine poate arăta toate pildele milostivirii lui Dumnezeu, cuprinse în dumnezeieștile Scripturi? Cu bunăvoința lui Dumnezeu s-au scris ele în dumnezeieștile Scripturi spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii, împărțindu-se în două părți, le folosesc spre pierderea sufletului lor. Unii, auzind pildele cele multe ale nemărginitei milostiviri a lui Dumnezeu față de păcătoși, își dezleagă frâul păcatului și săvârșesc fără teamă orice păcat. Ei zic că în ceasul morții vor striga ca și tâlharul: „Pomenește-ne, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta“ (Luca 23, 42), iar Dumnezeu, ca un nemărginit în milostivire, le va ierta păcatele, zicându-le ca și tâlharului de pe cruce, prin glasul Lui cel plin de milostivire: „Amin zic vouă, astăzi cu Mine veți fi în rai“ (Luca 23, 43). Alți oameni nu pot înțelege cum este Dumnezeu și drept și milostiv, și cum lucrează milostivirea fără să se vatăme dreptatea. Văzând ei chinurile cele înfricoșate ale păcătoșilor și socotindu-și mulțimea greșelilor lor, se deznădăjduiesc, crezând că Dumnezeu nu va ierta păcatele tinerețelor lor, mândriile, zavistiile, minciunile, furtișagurile și altele.

Îndrăzneală mare vedem la cei dintâi și deznădăjduire la cei de pe urmă. Acestea sunt însă două greșeli mari, căci și cel îndrăzneț, și cel deznădăjduit, se osândesc. Îndrăznețul folosește rău milostivirea lui Dumnezeu, așteptând ceasul morții sale ca să se pocăiască, ca tâlharul pe cruce, și să dobândească raiul ca și dânsul, pentru că tâlharul nu așteptase ceasul morții, ca să se pocăiască. Cine îl poate încredința, pe cel îndrăzneț, că în ceasul morții sale poate, ca și tâlharul de pe cruce, să se pocăiască și să strige ca și el, cu aceeași umilință și zdrobire a inimii: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!“ (Luca 23, 42) De cealaltă parte, este însă și tâlharul care moare, hulind pe Dumnezeu. Cum poate nădăjdui că va muri ca tâlharul pocăit, rostind cuvinte de pocăință, și nu se teme că s-ar întâmpla să moară ca tâlharul celălalt, rostind cuvinte hulitoare? Să fie sigur că mai degrabă se va asemăna atunci tâlharului hulitor, pentru că și psalmistul David strigă cu glas mare, zicând: „Departe este mântuirea de cei păcătoși“ (Psalm 118, 155). Pentru aceasta toți cei care amână pocăința până în pragul morții, și nu se opresc din calea păcatului, să se întoarcă la Dumnezeu și să se pocăiască până când mai au vreme și să nu aștepte ceasul morții, când încetează toate gândurile. Cei deznădăjduiți de mântuirea sufletului lor, socotind mulțimea fărădelegilor și tăvălirile cele multe și de mulți ani în aceleași păcate, să asculte chemarea Mântuitorului, când zice: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!“ (Matei 11, 28). Unii dintre cei deznădăjduiți zic că acest glas, plin de iubire de oameni, l-au auzit și au venit de multe ori la Iisus; de multe ori au făgăduit că se vor îndrepta, și El ca un milostiv le-a iertat păcatele lor, dar ei, ca niște înrăiți în păcate, au făcut din nou aceleași păcate și altele chiar și mai rele. Ei se întreabă de câte ori să nădăjduiască, că vor dobândi iarăși iertare, când nu și-au respectat făgăduințele și nici nu s-au îndreptat, ci au mințit pe Hristos Dumnezeu? Această întrebare a pus-o și Petru lui Iisus Hristos, zicând: „Doamne, de câte ori îmi va greși fratele meu, și eu îi voi ierta lui? Oare, până de șapte ori?“ (Matei 18, 21) După cum, se vede, Apostolul Petru socotea că hotarul iertării merge până la de șapte ori. Iisus i-a zis lui Petru: „Nu zic să ierți până la de șapte ori, ci până la de șaptezeci de ori câte șapte“ (Matei 18, 22). De șaptezeci de ori câte șapte însemnează un număr nesfârșit, ca și acela: de mii de ori, adică de multe ori, de nenumărate ori. Iisus Hristos ca să tâlcuiască Apostolului Petru însemnarea cuvintelor: de, șaptezeci de ori câte șapte, a adăugat zicând: „De aceea, Împărăția cerurilor este asemenea unui împărat, care a vrut să se socotească cu servitorii săi. Și, începând să facă socoteala, au adus la dânsul pe unul care-i datora zece mii de talanți. Și milostivindu-se Domnul slugii aceleia, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria“ (Matei 18, 23-24, 27).

Frați creștini, vedem lămurit rânduiala dreptății și milostivirii lui Dumnezeu. Când nu ne întoarcem de la păcat, atunci dreptatea dumnezeiască ascute sabia, întinde arcul și pune în el săgețile morții, după cum ne spune Scriptura, zicând: „De nu vă veți întoarce, sabia Sa o va ascuți, arcul Său a încordat și l-a pregătit și într-însul a așezat săgețile morții“ (Psalm 7, 12-13). Văzând așadar semnele milostivirii, să ne pocăim ca și datornicul și așa să fugim de osândă. Unul din semnele milostivirii este mustrarea conștiinței, din îndemnul cuvântului lui Dumnezeu, care de multe ori intră până la inima noastră. Cel ce se teme de Dumnezeu ia aminte; acela vede semnul și, alergând la pocăință, fuge din fața arcului, adică de osânda cea dreaptă și se mântuiește: cum s-au mântuit de rana grindinii dobitoacele celor care au crezut cuvântului lui Moise (Ieșire 9, 25-26). Iar cel care nu se teme de Dumnezeu, acela nu vede semnul milostivirii Lui și de aceea nici nu fuge din fața arcului, cum n-au fugit de vătămarea grindinii cei care n-au crezut semnului dat de Moise.

Frați creștini, deznădăjduirea este o nesocotință și o nebunie. De aceea, gonind-o departe de cugetul vostru, băgați în inimile voastre încrederea în pocăință și nădejdea în prea Milostivul Dumnezeu, „iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dăruiască vouă, unul față de altul, același cuget în Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să prea măriți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos... Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pacea prin credință, ca să prisosească nădejdea voastră prin puterea Duhului Sfânt“ (Romani 15, 5-6, 13). Amin!