FIRUL DE PĂIANJEN - poveste de Crăciun – Autor: Lhana Roma-Nova
cea născută în satul unde nici lumină nu pătrunde,
ce în regatul Lidia ai stârnit invidia
când strigai înspre izvoare că doar tu eşti ţesătoare!
Îngâmfarea. Iertarea iniţială
Athena cea înţeleaptă, de toţi grecii... venerată,
ţi-a iertat vorba şi fapta când strigai că tu eşti fata
ce transformă în artă aţa... Oare, nu ţi-a înroşit faţa?
N-ai avut respect, ruşine nici de zei şi nici de tine?
Te mândreai, îţi făceai fala cu suveica şi sucala
dar aveai curaj, tupeu să provoci zeu după zeu,
pe zeiţa înţelepciunii... De ce ai aprins tăciunii
să dai foc la bunul-simţ şi la cei ce îţi sunt părinţ’?
Fiindcă ai pus foc la buştean, azi - mănânci din an în an,
dar nu ăsta ar fi baiul… c-ar fi ars buşteanul, paiul,
ci ţesut-ai înadins scena zeului învins!
Tu, pe Zeus, l-ai jignit! N-avea voie la iubit?
Or, erai cumva geloasă? Spune-ne, fată frumoasă!
Oh, tu... ţesătoarea care te reverși de îngâmfare,
îndrăznit-ai s-o înfrunţi pe zeiţa cu virtuţi,
pe Athena cea dibace când nu vrut-ai să ţeşi pace,
ci doar scene ruşinoase cu iubiri de păcătoase!
Cum uitat-ai că doar Zeus e la cârmă în Piraeus
şi în cer şi pe pământ? Cum să uiţi de jurământ?
Ai uitat ce tu juraseşi când cu zeii te certaseşi
şi ţi-au spus - de îi vei jigni - cu toţi te vor răstigni?!
De ce-ai ţesut din mătase numai fete mânioase
fiindcă fost-au părăsite când căzut-au în ispite
şi de ce a ta îndrăzneală să-l acuzi de-aşa greşeală
pe Zeus, fiul lui Cronos, ce-l roagă pe Hefaistos
să despice al său cap, să-l scape de handicap?
Naşterea Athenei din fruntea lui Zeus
Nu ştiai că Hefaistos, zeu în muntele şistos,
zeul focului, fierar şi-al Pandorei făurar,
a lovit cu secera când Zeus asta-i cerea
chiar în fruntea celui care n-aştepta zi de născare
2
pentru fiul ce gândea că se naşte a-l detrona?
Astfel, Zeus dă poruncă! Hefaistos se aruncă
înspre Marele Stăpân cu puteri de zeu păgân
şi cu secera-i de foc crapă capul pe mijloc
fiindcă Zeus înghiţise pe Metis cu-ale ei vise…
Îi cânta mereu Almeea ca să uite ce-a zis Geea…
Profeţind prin muşeţel sau prin bălţi cu otrăţel,
Uranus i-a zis şi el că - de va fi băieţel
pruncul ce-l purta în pântec Metis, soaţa din descântec -
îl va face vornicel pe-al său tată, prin muscel,
şi-o să încerce să-l ucidă cu privirea-i din oglindă!
Or, această profeţie îi ştirbea din măreţie
şi-a înghiţit pe împricinată, pe-a sa soaţă însărcinată…
Al său cap, când se despică, ce credeți că se ridică?
Din el s-a născut o fată, un copil pentru un tată
care a început să plângă, fericit - la piept să strângă
pe Athena, o zeiţă ce în mâini avea cheiţă…
Cheia de la înţelepciune ce-o punea în rugăciune
şi prudenţă - de la mamă, cheie scrisă pe-o năframă,
cheia forţei de la tată… Luptătoare adevărată!
Cucuvea - pe umăr, calmă, și Victoria în palmă!
Apariţia zeiţei în chip de bătrână
Să ne spui tu, lidiană, subţire ca o liană…
Oh, fecioară iscusită, cum de-ai căzut în ispită
şi, în loc să pui războiul ca să ţeşi în el priboiul
cu-ale sale roşii flori, te gândeşti… a trage sfori?
De ce, când acea bătrână te-a luat încet de mână
şi, şoptindu-ți trei cuvinte - veche nouă rugăminte,
trup de lut, de muritor, te-ai gândit că eşti dator
a-i răspunde umilind-o, vorba ei… rostogolind-o?
Îţi spusese că mândria niciodată n-are rost,
ci doar dânsa, modestia, te pune la adăpost
de furii, de răzbunări, de ocări, de profanări
şi să nu mai rosteşti vorbe supărând pe zei cu teorbe!
Aroganţă, infatuare… Hoți ce-ți fură din valoare!
Știi, Arachne, orice faptă săvârşită şi nedreaptă,
cu cuvântul sau cu gândul, îţi va pregăti comândul,
te va duce la pieire dintr-a ta lume de fire!
3
Țesătoare infatuată… Mândria ţi-a fost luată!
Te-au iertat de-atâtea ori zeii toţi şi muritori
însă tu n-ai înţeles că iertarea-i doar un sens
al cuvântului pedeapsă. Îţi lipseşte vreo sinapsă
de n-ai vrut să înţelegi şi-ai făcut fărădelegi?
Zeiţa Athena îşi arată identitatea
Bătrânica cea suavă avea în dânsa chip de Avă,
vorbă tandră, înţeleaptă... Oh, tu, lacrimă nedreaptă!
Ţi-ai primit pe loc pedeapsa când bătrâna îşi schimbă ceapsa
şi pe-al său cap de zeiţă se-aşează altă scufiţă...!
Îmbrăcată în lung chiton cu armuri, gorgoneion,
pe-a sa frunte – ridicată - şade casca de armată
ca să apere în războaie, de duşmanii în convoaie,
inimi care o venerează... Mintea ta, de ce nu-i trează?!
Ce curaj ca să înfrunţi pe zeiţă şi-a’ ei munţi,
al ei munte de conştiinţă... Cum ai îndrăznit, fiinţă?!
Cum de-ai început să speri că Athena cea de ieri
te va lua sub o aripă dacă tu, vorbind în pripă,
ai jurat prin sat mereu că doar firul îţi e zeu?
ţesătoare iscusită... Ţi-ai ţesut a ta ursită!
Iar la ceas de sărbători ai mai spus la trecători
că nu-i printre ţesători, muritori, nemuritori,
unul care să te învingă... Şi-au venit să se convingă!
Bătrânica cea înţeleaptă te iertase de o treaptă
dar, de nu te înveţi minte, zeii îţi aduc aminte!
Zeiţa Athena Pallas, a făcut ‘napoi un pas
când, simţind în dânsa milă, vrea a te salva, copilă,
şi te iartă a doua oară dar tu nu pricepi, fecioară!
Al tău neîmblânzit orgoliu ţi-a adus în suflet doliu...
O provoci la un concurs! Cine ţese chip de urs
mai frumos, mai plin de viaţă...? Cin’ te crezi, fată şuiaţă,
să te înfrunţi cu aceea care poartă arc de vânătoare
şi pe scut - cap de Meduză, cine îţi va găsi vreo scuză?
Grecii din Areopag întreabă pe-al ei toiag
dacă-i bine, dacă-i rău să omoare vreun dulău,
nici o crimă nu-i iertată făr’a fi la judecată
cea mai dreaptă dintre zei, de-or fi ei... bărbaţi, femei!
Tu, Arachne... muritoare, ai uitat că eşti datoare
4
la zeiţa care în luptă cu giganţii se înfruntă,
îi învinge într-o clipă şi le rupe o aripă...
Însuşi Pallas - zeu, titanul - a dat piept cu iataganul!
L-a ucis pe zeul-Capră! Pielea lui atât de aspră...
A făcut din ea armură când i-a pus paloş în gură
iar de-atunci să vezi furtună când aude vreo minciună;
steaua Capella îl ascultă și pedeapsa-i multă, multă!
Constelaţii… îi sunt supuse! Cine eşti... tu, două fuse?!
Cine, cum te-a educat, pe cine ai întrebat
a-ţi permite să înjoseşti, suflete… să schilodeşti,
când ai scos dintr-a ta gură foc şi pară, foc şi zgură?
Tot ce te-a învăţat zeiţa… ai negat, ai şters tăbliţa!
Şi-ai strigat cât ţine satul că tu eşti preaînvăţatul!
Oare, gândul cel hain sta în trupu-ţi cel blajin
sau voiai să începi un joc dar, lipsită de noroc,
ţi-ai săpat singură groapa şi-ai căzut în ea… tu, şchioapa?
Cine ar putea să ştie decât inima-ţi pustie?
Îţi aduci aminte, fată, că te-a mai rugat o dată
să nu încerci a te întrece cu vreun zeu, cu trei, cu zece,
dar tu – iz orgolios, n-ai lăsat stindardul jos...
Visul ţi-ai desăvârşit şi-o să torci la nesfârşit!
Victoria Athenei aupra lui Poseidon
Trident-ul lui Poseidon
Cel ce-ai fost născut de Rheea şi înghiţit de propriul tată,
cela ce n-a învins femeia când au fost la judecată,
Poseidon – zeul mării şi-al oceanelor şi-al zării,
Poseidon – zeul care a încercat ieri să-l omoare
pe-al său frate ca pe-un ghimp, Zeus – şeful din Olimp!
Poseidon, împărat peste ape... Supărat,
vrut-a încă o împărăţie, un cadou pentru soţie!
Car cu cai înaripaţi îi plimba pe împăraţi
spintecând valul şi maluri ca să dea luminii daruri…
Insule, furtuni şi ploi, daruri vechi şi daruri noi,
toate se năşteau atent sub al lui tăcut Trident!
Dacă vreun supus de-al său, peşte, lacrimă, pârău,
îndrăznea să se răscoale, Trident-ul, în rotocoale,
se înfigea într-ai săi ochi, să nu-i fie de deochi,
fiinţa le era curmată… Apă - viaţă zbuciumată!
5
Or, Trident-ul e şi bun când găseşte vreun cătun
unde ierbii îi e sete… Face gaură în perete,
în pământ, în piatră seacă până dă de-un fir de apă,
strop cu strop degrab’s-adună mii de stele într-o dună
şi din cer răsar izvoare, inimi frânte călătoare...
Cine ar îndrăzni să fugă dacă-i curge apă în rugă?
Muritori şi muritoare vor Trident-ul, de ce oare?!
Vântul sudic - când porneşte - cu Trident-ul se întâlneşte
şi încep cei doi să cânte, vals de valuri să-i încânte
pe cei care îl venerează până când se înserează.
Oh, tu… vânt prea trist şi sudic, al tău glas atât de pudic!
Oh, tu… sfânt Trident de aur, ai învins satirul-taur
ce-a încercat a vi-ola pe Amimona în i-ola!
Oh, tu… sfânt Trident de foc, ai ucis gigant pe loc,
Polybotes – al său nume… Oh, tu… sfânt Trident din spume!
Aur, foc şi spumă – în plopi, astea pus-au trei ciclopi!
Poseidon s-a gândit să li-l fure şi-a pândit.
Când ciclopii se rugau cei doi soţi, Trident, furau…
Amfitria cea îndrăzneaţă a luat Trident în braţă
şi-a fugit în fundul mării, s-a ascuns în munţii sării
iar de-acolo, ca să iasă, sarea în mare ea o varsă!
Cu Trident-ul fermecat, Poseidon a încercat
să câştige o cetate vrând să aibă şi el parte
de-o fărâmă de uscat… Ar fi fost mare păcat?
Nu fusese prea zelos când Trident a înfipt în Delos
dar ştia că, de n-o face, Delos fuge, n-are pace,
şi-orice apă ar fi secat de nu l-ar fi spintecat...
Aici s-au născut apoi zeii cei mai iubiţi, doi!
Artemis... arc şi săgeţi, căprioara de la geţi!
Apollo... soare, lumină, câte nimfe într-o tulpină!
De aceea, a îndrăznit și gâlceavă a stârnit
pentru ce a fost doar vis într-un râu numit Kefis!
Judecata zeilor
De la zei, făgăduință! Care zeu, care ființă
va aduce dar divin (cerb de aur, alevin)
sau ce i-o trecea prin minte (vorbe, fapte, lucruri sfinte),
care dintre cei doi gemeni îi va ferici pe semeni:
6
Poseidon – zeu de ape, Athena – cântând la clape?
Ce speranță infinită… Cui, Attica, e sortită?
Asta fost-a întrebarea ce a pus-o adunarea;
zeii toți stau și ascultă ca să încheie o dispută
ce dura de ceva vreme… Care dintre voi se teme?
Pentru ce ați pornit cearta ca să vă deschidă poarta
cetatea lui Erechteu? Nu vrea doi, ci doar un zeu!
Dacă tu vei câștiga, al tău nume va purta...
Poseidonia, a ta să fie, dar renunță la trufie,
să nu vii ca să mai cer’ alt pământ sau colț de cer!
Tu, Athena preaiubită, dacă îți va fi sortită,
de dușmani... s-o ocrotești cu puteri dumnezeiești,
să se audă în Galaxie... Atena, a ta să fie!
Pe malul Kefisului, Oastea Paradisului
se așează în cerc și strigă:
- Azi, scăpa-vom de intrigă
pe cei care cred în noi, frunza albă de trifoi,
ape mari și ape mici, mușuroaie de furnici!
Orice suflet muritor să vină ca privitor,
ochii săi au drept să vadă Judecata fără spadă!
Și-au venit la adunare pești, delfini, alte popoare,
ca să afle și să știe sub a cui împărăție
vor trăi din veac în veac... Cin’ va fi durerii leac?
Orice zeu cu jilț de aur și pe cap cu crengi de laur
are voie să-și noteze pentru a ști ce să voteze...
Darul cel mai prețios adus grecilor prinos
de Athena, de Trident... Orice zeu este atent!
Dar, și muritorii sunt ochi, urechi... verdictu-i crunt!
Poseidon pune mâna peTrident, sapă fântâna,
fântâna începe să curgă un cal de culoare murgă...
Poseidon s-a gândit că doar calul osândit
a lupta (și-al său stăpân, grec mai tânăr sau bătrân)
este darul cel mai bun și îl ajută pe tribun
să câștige bătălii când dușmani vor năvăli...!
Athena, foarte tăcută, merge în floarea de cucută
și o roagă să-i răspundă:
- Eu câștig această rundă?
Floarea cea mai otrăvită îi răspunde că-i ursită
Comentarii
Trimiteți un comentariu