Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinții Părinți din pustia sketică și despre darul deosebirii (Către egumenul Leontie1)

 

Datoria ce mi-am luat-o față de prea fericitul Părinte (papă) Castor, de a-i istorisi vieața Sfinților Părinți și învățătura lor, datorie pe care mi-am împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Prea Sfințite Leontie, despre rânduiala vieții de obște și despre cele opt patimi ale răutății, îmi pusesem acum în gând să o duc la îndeplinire în chip desăvârșit. Dar aflând că pomenitul Ierarh, părăsindu-ne, s'a mutat din vieața aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuință să întregesc istorisirea celor ce lipsesc și să le trimit ție, celui ce ai moștenit virtutea aceluia și, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija mănăstirii.

Deci când m'am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercați Părinți dintre monahi, împreună cu sfântul Gherman, cu care mă împrietenisem încă de pe când eram copil de școală, apoi în oaste, precum și în vieața călugărească, am văzut pe Avva Moise, bărbat sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuților, ci și în comtemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu lacrimi, să ne spună cuvânt de zidire, prin care să putem ajunge la desăvârșire. Acesta mult fiind rugat ne-a grăit : „Fiilor, toate virtuțile și îndeletnicirile, au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce privesc spre el, ajung la ținta dorită. Lucrătorul de pământ, răbdând când văpaia soarelui, când asprimea gerului, își lucrează pământul având ca scop să-l curățească de mărăcini și pălămidă, iar ca țintă ultimă să se bucure de rod. Cel ce face neguțătorie nu se gândește la primejdiile de pe mare sau de pe uscat, ci se ostenește cu toată sârguința pentru neguțătoria sa, având ca scop câștigul ce-i va veni din ea, iar ca țintă ultimă bucuria de pe urma câștigului. Ostașul nu se gândește la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii printre streini, având ca scop înaintarea sa în treapta ostășească și ca țintă ultimă câștigul de pe urma dregătoriei sale. Așa dar și cinul nostru are un scop și o țintă ultimă a lui, pentru care răbdăm de bună voie toată osteneala și truda. De aceea postul nu ne ostenește, nevoința privegherii ne înveselește, cetirea și meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământești, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le săvârșim.

Dar voi, cari ați nesocotit patria, neamul și toată lumea și v'ați înstreinat de ele, venind la noi, cari suntem niște oameni de rând și proști, spuneți-mi care este scopul vostru ? Și ce țintă ultimă ați avut înainte, când ați făcut aceasta? Iar noi răspunzând am zis: „Pentru Împărăția Cerurilor". La aceasta Avva Moise a zis: „Bine ați răspuns în ce privește ținta ultimă, dar care e scopul, dela care nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăția Cerurilor? În privința aceasta n'ați răspuns". Iar când am mărturisit că nu știm, ne-a răspuns bătrânul: „Ținta ultimă a făgăduinții noastre este, cum ați zis, Împărăția lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care este cu neputință a ajunge la sfârșitul acela, este curăția inimii. Deci spre acest scop trebue să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s'ar întâmpla să se abată inima noastră puțin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului Aceasta știind-o sfântul Apostolul Pavel, zice: „Cele dinapoi uitându-le și spre cele dinainte întinzându-mă, la țintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu".(Filip 3, 13-14) Drept aceea pentru acest scop le facem și noi toate, pentru acesta pe toate le nesocotim: și patria, și neamul, și averile, și toată lumea, ca să dobândim curăția inimii. Iar de vom uita de scopul acesta, vom fi nevoiți, ca unii ce umblăm prin întunerec și călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe și să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuția, banii și toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie și ură pentru o carte, o sapă, un condei, sau un ac. N'ar pătimi aceasta, dacă și-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile și lumea însăși. Căci pentru dragostea aproapelui disprețuim bogăția, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea și sporindu-ne aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeași mânie împotriva fratelui, am căzut dela scop și nu avem niciun folos dela lepădarea de lume. Știind aceasta fericitul Apostol, a zis: „De-aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos nu-mi este".(I Cor. 13, 3) De aci învățăm că desăvârșirea nu vine odată cu lepădarea de avere și de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însușiri același Apostol le descrie astfel: „Dragostea nu pismuește, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărită, nu gândește răul".(I Cor. 13, 4-5) Toate acestea împreună alcătuesc curăția inimii. Pentru aceasta se cade să facem toate: să disprețuim banii, să stăruim în post și priveghiere cu bucurie și în cetiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedecați dela acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este așa de mare folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din cetire, cât vătămarea din disprețuirea și întristarea fratelui. Posturile, priveghierile, cetirea Scripturilor, lepădarea de avere și lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârșirea însăși, ci, precum s'a zis, uneltele desăvârșirii. Căci nu într'acestea stă desăvârșirea, ci cu acestea se câștigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu priveghierea, cu sărăcia și cu cetitul Scripturilor, dacă n'am dobândit dragoste către Dumnezeu și către deaproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine și mintea lui de-a-pururi este la Dumnezeu".

La acestea a zis Gherman: „Dar cine poate, până ce e încă legat cu trupul, să aibă mintea de-a-pururi la Dumnezeu, încât să nu se mai gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la primirea de străini, nici la lucrul mâinilor, sau la celelalte trebuințe trupești neapărate? În sfârșit cum va putea mintea omului să vadă de-a-pururi pe Dumnezeu Cel nevăzut și necuprins și să petreacă nedespărțit de El?" Moise a răspuns: „A vedea pe Dumnezeu necontenit și a rămâne nedespărțiți de El, în felul în care socotiți voi, este cu neputință omului purtător de trup și înjugat cu neputința. Dar în alt chip este cu putință. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se întâmplă și se înțelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaște numai în ființa Sa cea fericită și necuprinsă, căci aceasta s'a păstrat numai pentru Sfinții Săi în veacul ce va să vie, ci și din măreția și frumusețea făpturilor sale, din cârmuirea și purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa și din minunile pe cari le arată în fiecare neam prin Sfinții Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa nemăsurată și la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor și de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică și să I-ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării și toate stelele cerului, sunt numărate de El, rămânem uimiți de măreția firii și de atotștiința Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa înțelepciune, la iubirea de oameni și la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greșelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Și când cugetăm la dragostea Sa nemărginită față de noi, că deși noi n'am făcut niciun bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui. În sfârșit, când socotim că El a biruit în noi pe protivnicul nostru, diavolul, și ne dăruește vieața veșnică numai pentru hotărîrea și înclinarea noastră spre bine, inima ne îndeamnă să I ne închinăm. Dar mai sunt și alte nenumărate priviri de felul acesta, cari răsar în noi, potrivit cu nevoința și cu măsura curăției noastre, și prin cari privim și înțelegem pe Dumnezeu".

Deci iarăși a întrebat Gherman: „De unde vine că adesea, fără vrerea noastră, ne supără multe aduceri aminte și gânduri viclene? Acestea ne fură fără să ne dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns și în chip subțire încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare greutate le și cunoaștem. Rugămu-ne să ne arăți, dacă este cu putință să scape cugetarea cu totul de ele și să n'o mai supere niciodată?" Moise a zis: „Este cu neputință să nu fie cugetarea supărată de aceste aduceri aminte, dar stă în puterea oricui se silește să le primească și să zăbovească pe lângă ele, sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. Îndreptarea cugetării noastre stă în hotărârea și silința noastră. Când cugetăm cu înțelegere și neîncetat la legea lui Dumnezeu și petrecem în psalmi și cântări, în post și priveghieri și ne aducem aminte neîncetat de cele viitoare, de Împărăția Cerurilor, de Gheena focului și de toate faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuținează și nu mai găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumești și în lucruri trupești, ba ne mai dăm și la vorbe deșarte și netrebnice, sporesc în noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara, câtă vreme e mișcată de apă, nu se poate opri dela sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot asfel și cugetarea noastră, fiind mereu în mișcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovnicești sau cele trupești".

Văzând² bătrânul că ne minunăm și că suntem tare dornici de cuvintele lui, tăcând puțin a zis iarăși: „Deoarece pentru dorința voastră am lungit atât de mult cuvântul și încă mai aveți bunăvoință, încât din aceasta socotesc că însetați într'adevăr după învățătura desăvârșirii, vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.

Aceasta este între celelalte virtuți ca o cetate înaltă și împărătească. Vreau deci să vă arăt covârșitoarea ei înălțime și folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci și prin părerile vechilor Părinți, căci Domnul își dă harul Său tâlcuitorilor, după vrednicia și dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul: „Unuia se dă prin Duhul cuvântul înțelepciunii, altuia cuvântul cunoștinței în același Duh, altuia credință, altuia darul tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile".(I Corinteni 12, 8-9) Apoi sfârșind numărarea darurilor duhovnicești, adaugă: „toate acestea le lucrează unul și același Duh".(I Corinteni 12, 11) Vedeți așa dar că nu e nici mic, nici pământesc darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumnezeesc. Deci de nu se va strădui monachul cu toată puterea să-l dobândească pe acesta și de nu va putea, printr'o chibzuire sigură, să facă deosebirea duhurilor cari vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rătăcește prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai cumplite ale păcatului, ci să se poticnească și în căile cele netede și drepte.

Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereții, aflându-mă în părțile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s'au adunat la el niște bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârșirea în virtute; care adică dintre toate virtuțile e cea mai mare și poate păzi pe monah nevătămat de mrejile și amăgirile diavolului ? Deci fiecare își da părerea, după priceperea minții sale. Unii ziceau că postul și privegherea, căci prin acestea curățindu-se și agerindu-se cugetarea, se poate apropia mai ușor de Dumnezeu; alții ziceau că este mai mare sărăcia și disprețuirea propriilor tale lucruri, căci prin acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumești și se poate apropia mai ușor de Dumnezeu. Iar alții puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă dela întemeierea lumii, că am flămânzit și mi-ați dat să mănânc",(Matei 25, 34-35) și celelalte. După ce, în felul acesta, fiecare și-a spus părerea sa, prin cari virtuți s'ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, și trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns fericitul Antonie: „Toate acestea care le-ați spus sunt de trebuință și de folos celor ce caută pe Dumnezeu și doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietății virtuților acestora, din următoarea pricină: Știu pe mulți cari și-au topit trupul cu postul și priveghierea și au petrecut prin pustietăți, iar cu sărăcia atâta s'au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-și mai lăsau pe seama lor; și la atâta milostenie s'au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute și s'au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceștia să rătăcească dela calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înțelegerea și părerea mea, decât că n'au avut darul deosebirii. Căci acesta învață pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părțile și să meargă pe calea împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare și moleșire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un fel de ochiu și de luminător al sufletului, după cuvântul Evangheliei, care zice: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi întunecat, tot trupul tău va fi întunecat".(Matei 6, 22-23) Și așa este. Căci acesta cercetând toate gândurile și faptele omului, deosebește și dă la o parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungând rătăcirea departe de om. Aceasta o putem afla și din istorisirile dumnezeeștilor Scripturi. Astfel Saul, căruia i s'a încredințat pentru întâiași dată împărăția lui Israil, fiindcă n'a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind întunecat la minte, n'a știut să judece că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca Proorocului Samuil, decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Și așa, ceea ce credea el că îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească și să fie înlăturat dela împărăție. N'ar fi pătimit aceasta, dacă ar fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numește Apostolul „soare", zicând: „Soarele să nu apună întru mânia voastră".(Efeseni 4, 26) Dar i se mai zice și cârmă a vieții, precum este scris: „Aceia întru cari nu este cârmuire cad ca frunzele". Scriptura o mai numește și „sfat" și ne învață că fără de el să nu săvârșim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care înveselește inima omului, nu ne este îngăduit să-l bem fără dreaptă socoteală.(Ps. 10, 15) Căci zice cuvântul: „Cu sfat bea vinul". Și iarăși zice: „Ca o cetate surpată și fără de ziduri, așa este omul care nu face toate cu sfat".(Prov. 25, 28) În dreapta socoteală este înțelepciunea, în ea înțelegerea și simțirea, fără de cari nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru și nu se poate aduna nici bogăția duhovnicească, după cuvântul : „Cu înțelepciune se zidește casa și cu mintea se reînoiește și cu prevederea se umplu cămările de bogăție".(Proverbe 24, 3-4) Ea se numește și hrană tare, dat fiind că numai aceia, cari în urma obișnuinței și-au deprins simțirile să deosebească binele de rău, sunt capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nicio virtute nu se naște și nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală. Ea este maica și păzitoarea tuturor virtuților". Aceasta a fost socotința și părerea Sfântului Antonie, la care s'au alăturat și ceilalți Părinți.

Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai nouă, din vremile noastre, aduceți-vă și voi aminte de Iron și de căderea jalnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noștri, întru cât prin batjocura diavolului a căzut din înălțimea viețuirii sale în adâncurile morții. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a petrecut în pustia apropiată, viețuind în mare asprime și în stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia și singurătatea mai tare ca toți cei de aici. Totuși, după așa de mari osteneli și lupte, batjocorindu-se de diavolul, s'a rostogolit într'o cădere foarte grea, încât pe toți Părinții și frații din pustia apropiată i-a adus la nemângăiată jale. N'ar fi pătimit el aceasta, dacă ar fi fost întărit în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învățat să nu se încreadă în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinților și al fraților. Dar el, luându-se după părerea sa, într'atât a urmărit postul și despărțirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paști nu venea la biserică, ca nu cumva, întâlnindu-se cu Părinții și frații, să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce se aduceau la trapeză și să i se pară că a căzut dela regula sa. Deci, după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul satanei și închinându-i-se ca unui înger al luminii, a primit dela el porunca să se arunce la miezul nopții într'o fântână foarte adâncă, spre a cunoaște și cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind virtutea mare ce o are și ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-l sfătuește acestea, ci fiind întunecat la înțelegere, s'a aruncat în fântână la miezul nopții. După oarecare vreme, aflând frații întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au putut scoate mai mort. Iar după ce l-au scos a mai trăit două zile și într'a treia a murit, lăsând fraților și bătrânului Pafnutie jale nemângăiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni și aducându-și aminte de marile osteneli ale aceluia și de anii mulți la număr pe cari i-a răbdat în pustie cu stăruință, nu l-a lipsit de pomenirea și prinosul celor adormiți, ca doară să nu fie numărat cu sinucigașii.

Dar ce să zic de cei doi frați, cari trăiau dincolo de pustia Thebaidei, unde petrecea odată și fericitul Antonie? Aceștia, îndemnați de un gând nesocotit, s'au sfătuit să meargă în pustia mai dinlăuntru, care este foarte mare și nelucrată, hotărînd să nu primească hrană dela om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceștia, rătăcind prin pustie și pierind de foame, Mazikii, cel mai sălbatec și mai crud dintre neamurile sălbatice, își schimbară, prin dumnezeească orînduire, sălbătăcia firii, în iubire de oameni, și îi întâmpinară cu pâine. Atunci unul din cei doi frați, venind la dreapta socoteală, a primit pâinea cu bucurie și mulțumire, socotind că oamenii aceștia așa de cruzi și de sălbateci, cari se bucură totdeauna de sânge de om, nu s'ar fi îndurat de ei, cari erau atât de pieriți și nu le-ar fi adus pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuși Dumnezeu s'o facă. Celalalt însă, respingând hrana, ca fiind adusă de oameni, și stăruind în gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deși la început amândoi s'au sfătuit rău, punându-și în minte un gând nesocotit si pierzător, totuși unul, venindu-și la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine ceea ce hotărîse pripit și fără socoteală. Celalalt însă, stăruind în închipuirea nebună și aflându-se afară de dreapta socoteală, și-a atras asupra-și moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată dela el.

Ce să zic și de acela, al cărui nume nu vreau să-l spun fiindcă trăește ? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger și primea și descoperiri dela el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă. În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe fiul său, pe care-l avea cu sine în Mănăstire, ca să fie învrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Și atât de mult a ascultat sfatul aceluia, încât ar fi săvârșit de fapt junghierea fiului său, de n'ar fi băgat fiul său de seamă că își ascuția cuțitul împotriva obiceiului și gătea frânghii cu cari avea să-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea ce l-a făcut să-și caute scăparea prin fugă.

Am lungi vorba multă vreme istorisind și amăgirea unuia din Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o așa de mare înfrânare încât a stat mulți ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost batjocorit cu diavolești descoperiri și visuri, încât după așa de mari osteneli și virtuți, cu cari a întrecut pe toți monachii ce petreceau acolo, a căzut în iudaism și a primit tăerea împrejur. Căci vrând diavolul să-l înșele, îi arăta de multe ori visuri aevea, ca prin acestea să-l facă să primească ușor rătăcirea, la care voia să-l aducă. Astfel i-a arătat într'o noapte neamul creștinilor în frunte cu Apostolii și cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată rușinea și prăpădit de jale și întristare, iar într'altă parte, dimpotrivă, norodul jidovesc, cu Moise și Proorocii, învăluit în lumină strălucitoare și petrecând în bucurie și fericire. Deci l-a sfătuit amăgitorul că de vrea să aibă parte de fericirea și bucuria norodului jidovesc, să primească tăerea împrejur, iar el, lăsându-se amăgit, a făcut așa.

Din toate câte v'am spus se vede prea bine că nu s'ar fi batjocorit toți aceia așa de rău și de jalnic, dacă ar fi dobândit darul deosebirii.

După acestea a zis Gherman: „Ni s'a arătat în deajuns, cu pilde noui și prin cuvintele Părinților din vechime, că dreapta socoteală este izvorul, rădăcina, capul și legătura tuturor virtuților. Dar dorim să aflăm în ce fel am putea-o câștiga? Și cum să cunoaștem adevărata dreaptă socoteală, cea dela Dumnezeu, spre deosebire de cea mincinoasă, amăgitoare și dela diavolul"? A răspuns atunci Avva Moise: „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândește decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinților nu numai faptele, ci și gândurile noastre și să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povățuirile bătrânilor și să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monach să rămână neabătut dela calea cea dreaptă prin discernământul adevărat, ci îl păzește și nevătămat de toate cursele diavolului. Căci este cu neputință să cadă în înșelăciunea dracilor cel ce își tocmește vieața sa după judecata și părerea celor înaintați. Într'adevăr, chiar până nu s'a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuși faptul că-și arată Părinților gândurile rele ale sale, le vestejește pe acestea și le face mai slăbite. Căci precum șarpele, scos din ascunziș la lumină, se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele, date pe față prin mărturisire desăvârșită, se grăbesc să fugă dela om.

Iar ca să înțelegeți această virtute și mai bine dintr'o pildă, vă voi istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuși o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se știe păzi. El zicea așa: „Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Și mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă dela masă, furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obiceiu și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun. S'a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niște frați la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceștia l-au întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns bătrânul: Nimic nu vatămă pe monachi și nu bucură pe draci mai tare, ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești. Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m'am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău, și aruncându-mă la pământ am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșala ta, ai junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Și nu isprăvi bătrânul vorba și iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc, ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau frații aceia că s'a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s'a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale. Așa a ieșit dela mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui și lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă". Iată dar că și din cele zise de Avva Serapion ne învățăm că atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede nu părerii noastre, ci învățăturii Părinților. Căci prin nicio altă greșală nu duce diavolul pe monah mai ușor în prăpastie, ca prin aceea că-l înduplecă să lapede sfaturile Părinților și să urmeze judecății și voii sale. Trebue să luăm pildă și dela meșteșugurile și științele omenești. Dacă acestea, pe cari le pipăim, cu mâinile și le vedem cu ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem învăța dela noi, ci avem lipsă de cineva care să ne învețe și să ne îndrepteze bine, cum n'ar fi nebunie să credem că arta duhovnicească, cea mai grea dintre toate meșteșugurile, să nu aibă trebuință de învățător? Mai ales că ea este ascunsă și nevăzută și numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea și moartea veșnică a sufletului".

A zis apoi Gherman: „Adeseori unii Părinți, ascultând gândurile fraților, nu numai că nu i-au tămăduit, dar i-au și osândit și i-au dus la desnădejde. Aceasta a făcut pe mulți să se rușineze de mărturisire și să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi înși-ne am cunoscut o întâmplare ca aceasta în părțile Siriei. Căci un frate oarecare și-a mărturisit gândurile sale cu toată curăția și cu toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, desvelindu-i fără sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela cum a auzit a și început să se mânie și să se oțărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel de gânduri rele, încât mulți auzind de aceasta s'au rușinat să-și mai mărturisească gândurile lor bătrânilor".

A răspuns Avva Moise: „Este bine, precum am zis mai 'nainte, să nu ascunzi gândurile tale de către Părinți. Dar să nu le destăinui oricui ți-ar ieși în cale, ci să le vestești bătrânilor duhovnicești cari au darul deosebirii și nu celor ce nu-s decât albiți de vreme. Căci mulți, uitându-se la vârstă, și-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să primească tămăduire, au căzut în desnădejde pentru neiscusința bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta fiind tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s'a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea fratele a căzut în desnădejde și părăsindu-și locul său, se întorcea la lume. Pe cale, din orânduire dumnezeească, s'a întâlnit cu Avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorit, l-a întrebat zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?" Acesta la început, pentru multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m'am dus și m'am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și fiind desnădăjduit mă duc la lume". Auzind acestea Avva Apollo, îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira fiule și nu desnădăjdui de tine, că eu mă aflu în vârsta căruntetelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această căldură, care nu se tămăduește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta". Și a făcut fratele așa. Iar Avva Apollo, după ce s'a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care desnădăjduise pe fratele. Și stând afară, s'a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând : „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânelele sale ceea ce în lungă vreme n'a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți". Iar după ce a sfârșit rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și 'ncolo, ca într'o beție, până ce, nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale cu tânărul se întorcea la lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s'a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: „Unde te duci și ce pricină te-a turburat așa de tare" ? Iar bătrânul, simțind că Sfântul cunoaște ale sale, n'a zis nimic de rușine. A zis însă Avva Apollo: „Întoarce-te la chilia ta și de aci înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentrucă nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic „lupta", când nici atacul lui de-o zi n'ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s'a întâmplat din pricină că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la desnădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă, care zice: „Scapă pe cei târîți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere";(Prov 24, 11) dar nici pilda Mântuitorului nostru, care zice: „Trestia sdrobită n'o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge".(Mt 12, 20) Căci nimenea n'ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n'ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci după ce s'a împlinit această lucrare, mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolală lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce suferința și iarăși tămăduiește, rănește și cu mâinile Sale vindecă, smerește și înalță, omoară și înviază, pogoară în iad și ridică". Aceasta zicând și rugându-se, îndată s'a izbăvit acela de războiul adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară dela Dumnezeu să-i dea cuvânt de învățătură, ca să știe ce să grăiască la vreme cuvenită.

Deci din toate cele zise, să învățăm că nu se află altă cale sigură de mântuire decât aceasta: Să mărturisești gândurile tale Părinților celor mai cu dreaptă socoteală și să te lași îndrumat de ei spre virtute și nicidecum de gândul și de părerea ta. Chiar de s'ar întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puțin iscusit, pentru aceasta nu trebue să ocolească a-și mărturisi gândurile sale Părinților celor mai iscusiți și să nesocotească predania strămoșilor. Căci și aceștia nu din îndemnul lor, ci din al lui Dumnezeu și al Scripturilor insuflate au lăsat urmașilor statul ca să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învățăm aceasta și din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta fiind închinat de prunc de către mama sa lui Dumnezeu și învrednicindu-se să-i vorbească Dumnezeu, n'a crezut totuși gândului său, ci, fiind chemat odată și de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Ili și după povățuirea acestuia și-a tocmit felul cum trebue să răspundă lui Dumnezeu.(I Regi 3, 1-14) Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine prin chemarea Sa, voiește să-l povătuiască prin îndrumarea și porunca bătrânului, ca prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.

Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuși și vorbindu-i, deși putea să-i deschiză ochii numai decât și să-l învețe calea desăvârșirii, îl trimite la Anania și-i poruncește să învețe dela acela calea adevărului, zicându-i: „Scoală-te, întră în cetate și acolo ti se va spune ce trebue să faci".(Fapte 9, 6) Prin acestea ne învață să urmăm îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva, întelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-l ia urmașii pildă de îndrăsneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de însuși Dumnezeu, ca și Pavel, și nu prin povățuirea Părinților. Că acestea sunt așa, putem afla nu numai din cele zise, ci și din cele ce le-a arătat Apostolul prin fapte, după cum însuși scrie: „M'am suit la Ierusalim să văd pe Petru și pe Iacob și le-am arătat Evanghelia pe care o propoveduiesc, ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în deșert".(Gal. 2, 2) Și a făcut aceasta, măcar că era însoțit de darul Sfântului Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, așa dar, atât de mândru și plin de sine, încât să-și rânduiască viețuirea după părerea și judecata sa, când vasul alegerii mărturisește că are trebuință de sfatul Apostolilor celor mai înainte de el ? Se vede lămurit și din acestea că Domnul nu descopere nimănui calea desăvârșirii, decât acelora ce sunt îndrumați pe dânsa de Părinții cei duhovnicești, precum zice și Proorocul: „Întreabă pe părintele tău și-ți va vesti ție, pe cei mai bătrâni ca tine și-ți vor spune".

Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea și cu toată sârguința noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămați de întinderea peste măsură spre amândouă părțile. Căci despre amândouă zic Părinții că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste măsură a postului, cât și săturarea pântecelui; atât priveghierea peste măsură, cât și săturarea de somn; și la fel toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii cari n'au fost biruiți de îmbuibarea pântecelui, dar au fost doborâți de postirea cea peste măsură și s'au rostogolit spre aceeași patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. Îmi aduc aminte că și eu am pătimit una ca aceasta. Așa de mult mă înfrânam, încât uitam de trebuința hranei până și două și trei zile și nicidecum n'aș fi dorit hrană de nu m'ar fi îndemnat alții să mănânc. Și iarăși, din uneltirea diavolului așa fugise somnul dela ochii mei, încât foarte multe nopți de-a-rândul rămâneam neadormit și rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte și mie de puțin somn. Mai greu m'am primejduit din pricina nemâncării și a priveghierii fără măsură, decât din pricina îmbuibării pântecelui și a somnului mult".

Cu așa de minunate învățături ne-a înveselit inima Sfântul Moise, încât noi, folosindu-ne, nu știam cum să preamărim pe Domnul, care dă atâta înțelepciune celor ce se tem de Dânsul.

Lui I se cuvine stăpânirea și cinstea, în veci, Amin.