CAZANIA DUMINICII A TREIZECI ȘI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (A VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI) (Despre smerenie)

 

Frați creștini,

Mare și mult folositoare este smerenia. Dacă vom cerceta folosul sufletesc al celui smerit, vom afla la dânsul atâtea daruri dumnezeiești, încât mintea noastră va rămâne uimită. Dimpotrivă, mânia este fiica mândriei. Mânia stăpânește pe cel mândru, când se socotește că a fost defăimat, sau când se gândește că n-a fost slujit precum i se cuvenea. Cel ce este smerit cu inima este și blând, așa cum a zis Iisus Hristos, despre Sine: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima“ (Matei 11, 29). Fericit este, dar, omul acela care a dobândit vistieria cea neprețuită a smereniei, căci ea este icoana vie și asemănarea însuflețită a lui Iisus Hristos. Prin smerenie, cel smerit dobândește odihna sufletului său, după cum, Însuși Domnul, după ce a zis: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima“, a adăugat: „Și veți afla odihna sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Pe care odihnă o vom înțelege: pe cea vremelnică sau pe cea veșnică? Socotința noastră este dreaptă când vom socoti și înțelege, că omul cel smerit le dobândește pe amândouă. Inima celui mândru, în această viață vremelnică, n-are niciodată odihnă, pentru că niciodată nu poate dobândi cele către care năzuiește mândria lui. Inima celui smerit, în această viață are toată liniștea și odihna, pentru că el află foarte lesne cele către care îl îndeamnă smerenia lui. Cel mândru, în viața cea veșnică nu are odihnă, nici mântuire, pentru că Dumnezeu îi stă împotrivă; cel smerit află acolo mântuirea și odihna cea desăvârșită, pentru că are harul lui Dumnezeu, căci „Domnul, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Iov 22, 29; I Petru 5, 5).

Frați creștini, când, pentru milostivirea Sa cea nemăsurată, Dumnezeu a binevoit să trimită pe Fiul Său în lume, ca să ia firea omenească pentru mântuirea oamenilor, atunci El a căutat spre cel mai smerit și liniștit suflet, care se cutremura de cuvintele Lui, spre Sfânta Fecioară Maria. Pe ea a rânduit-o să dea trup Fiului și Cuvântului, cel fără de trup. Pe ea a rânduit-o scaun și locaș al Lui; ea s-a făcut loc al odihnei Lui și casă a slavei Lui dumnezeiești. Spre ea a căutat, pentru că ea era într-adevăr smerită și numai ea era vrednică de atâta înălțime. Adâncul smereniei ei îl vedem, când dumnezeiescul înger i-a vestit că va fi Maică a Împăratului împăraților, a Sfântului sfinților, și a Ziditorului făpturii, adică a Fiului lui Dumnezeu. Ea a răspuns către îngerul Gavriil: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Fericita Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, cu glas mare se închina Sfintei Fecioare, o binecuvânta și o fericea, ca pe Maica lui Dumnezeu, strigând: „Și de unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului meu la mine?“ (Luca 1, 43) Iar ea, mărind pe Dumnezeu, a răspuns Elisabetei, zicând: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile“. (Luca 1, 48) Iată cât de adevărate sunt cuvintele cu care Domnul a încheiat povestirea pildei Sale din Evanghelia de azi, că „Oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pe sine se va înălța“ (Matei 23, 12).

Toate bunătățile, pentru care cel mândru se mândrește, iar cel smerit se smerește, sunt de patru feluri: bunătăți firești, cum sunt istețimea, frumusețea, bărbăția și cele legate de acestea; bunătăți câștigate, cum sunt știința, înțelepciunea, meșteșugul și celelalte în legătură cu acestea; bunătăți întâmplătoare, cum sunt bogăția, slava, dregătoriile și cele asemenea lor; și bunătăți ale voinței, cum sunt dragostea, răbdarea, ascultarea și celelalte fapte bune ale voinței. Pentru aceste lucruri orice om, sau se mândrește, sau se smerește, dar cel care se mândrește este nebun, iar cel care se smerește este înțelept.

Cât timp cei dintâi oameni au cugetat cele smerite, au trăit în ascultarea lui Dumnezeu și nu au îndrăznit să calce poruncile Lui, au fost fericiți. Când însă au auzit de la diavol că vor fi ca niște dumnezei și au gonit din inima lor smerenia, primind gândurile mândriei, atunci au căzut din ascultare și supunere; au întins mâinile și au gustat din roadele pomului oprit, pierzând ei și toți urmașii lor, liniștea și fericirea, pe care o avuseseră până la călcarea poruncii lui Dumnezeu.

De atunci și până astăzi, poarta mântuirii este smerenia. Dumnezeu, iubind neamul omenesc, voiește ca toți oamenii să se mântuiască, dar nimeni nu se poate mântui fără pocăință, căci toți urmașii lui Adam suntem păcătoși și plecat este cugetul nostru spre cele rele din tinerețile noastre. Nimeni însă nu poate să se pocăiască fără smerenie. Dacă nu vom recunoaște greutatea păcatelor noastre și urâciunea fărădelegilor noastre, nu vom putea să ne pocăim. Iar când vom cunoaște acestea, așa cum se cuvine, atunci îndată fuge mândria cea diavolească și vine smerenia cea sfântă, care aduce umilință în inimă, lacrimi în ochi, hotărâre de îndreptare în suflet, și „Miluiește-mă Dumnezeule“ pe buze, în ceasurile de rugăciune. Văzând acestea, Dumnezeu cel mult îndurat, ne iartă toate greșelile noastre, căci „Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă și smerită, Dumnezeu n-o va urgisi“ (Psalm 50, 18).

Pentru aceasta, smerenia este cât se poate de trebuincioasă; pentru aceasta, ea este mai cinstită și mai prețuită decât celelalte fapte bune; pentru aceasta, ea înalță pe om la înălțimea fericirii și slavei dumnezeiești. Pentru că Dumnezeu ne dorește pe noi să fim înțelepți, iar nu nebuni; ne dorește să fim ascultători ai dumnezeieștilor Lui porunci, iar nu potrivnici stăpânirii Lui atotputernice; ne dorește să fim îndreptați prin pocăință, iar nu osândiți pentru păcate. Dreptatea, purtarea de grijă și iubirea de oameni a lui Dumnezeu dăruiesc smeritei noastre cugetări atât de multe și de mari haruri.

Frați creștini, când căutătorii de aur sapă numai pe deasupra pământului, atunci află țărână și praf; iar când vor săpa și vor ajunge adânc în pământ, atunci găsesc aurul cel curat. Cât timp noi vom căuta numai fața cea de deasupra a lucrurilor, vom afla trufie și mândrie. Când însă vom afunda mintea noastră în adâncul stării lucrurilor, atunci vom atinge vistieria smereniei, atunci vom găsi fapta cea bună a smeritei cugetări, precum înotătorii, care se coboară în adâncul mării, culeg mărgăritarele. Omule, ce te îngâmfezi pe tine și te înalți? Ce te face să te crezi așa de grozav? Istețimea minții tale? Frumusețea feței tale? Bărbăția trupului tău? Nu te uita numai la cele dinafară; nu căuta numai la fața lor cea de deasupra, căci dacă cauți numai acestea, te mândrești. Caută cele dinăuntru, pironind mintea ta în adânc, la starea lor cea dinăuntru. Atunci ai să vezi că acestea sunt schimbăcioase din ceas în ceas; atunci ai să vezi că mâine le prăpădește moartea și le schimbă în putreziciune. Atunci, cunoscându-ți ființa ta și slăbiciunea ființei tale, îți vei potoli trufia și-ți vei smeri inima. Înțelepciunea și știința ta? Nu căuta la cele dinafară, ci cercetează pe cele dinăuntru; nu fața lor cea de deasupra, ci adâncul. Dacă vei cerceta cele dinăuntru și vei merge și mai adânc, vei găsi știință și înțelepciune mult mai multă la cei smeriți, decât la cei îngâmfați și mândri. Vei găsi că smerenia este podoaba adevăraților înțelepți și oameni de știință, după cum mândria și trufia este veșmântul falșilor înțelepți și oameni de știință. Cu cât vei cerceta mai mult acestea, cu atât îți vei umple inima ta de smerenie.

Omule, pentru ce te mândrești și osândești pe ceilalți semeni ai tăi ca pe niște păcătoși? Pentru că te depărtezi de poftele tale cele trupești? Pentru că postești, te rogi și miluiești pe săraci? Dar întoarce ochii tăi la omul cel dinăuntrul tău. Dacă vei cerceta adâncurile conștiinței tale, atunci îți vei vedea necurățiile minții, noroiul inimii și întinăciunile sufletului tău. Atunci vei vedea câte îți lipsesc spre împlinirea datoriilor tale creștinești. Atunci ai să vezi că, în tot ceasul și în tot minutul, se suie prin ferestrele ființei tale, adică prin simțuri, moartea în suflet. Dacă vei cerceta bântuielile păcatului și poftele cele necurate ale inimii tale, atunci ai să te vezi afundat în mulțimea fărădelegilor tale. De aceea, în loc să grăiești mândru ca fariseul, te vei bate în piept ca vameșul, și cu smerenie și pocăință ai să strigi: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“.

Deci atunci ne vom face smeriți, când vom socoti lucrurile cum se cuvine; când ne vom gândi deseori la ceasul morții; când vom judeca că tot ce avem nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu; când ne vom aduce aminte că fără smerenie nu poate să se mântuiască nimeni; când, mai apoi de toate, vom avea înaintea ochilor noștri pilda vameșului și a fariseului, iar înăuntrul inimii noastre aceste dumnezeiești cuvinte ale Mântuitorului nostru: „Oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pe sine se va înălța“ (Luca 18, 14). Amin!